„Să nu uităm să simțim” – Magda PUSKAS, între cântec și lumea care se dezumanizează

Într-o lume care aleargă tot mai grăbită spre ecrane, algoritmi și emoții simulate, există încă oameni care cântă cu sufletul. Nu pentru aplauze și nici pentru glorie. Ci pentru acel „fir care nu se vede” dar care leagă oamenii între ei, muzica și vibrația ei.

Am întâlnit-o pe Magda Puskas într-un astfel de moment, între luminile scenei și o liniște interioară care nu poate fi mimată. O artistă care nu se definește prin succes, ci prin adaptare, prin trăire și printr-o lecție simplă, aceea învățată la școala vieții.

Magda Puskas, una dintre vocile inconfundabile ale muzicii folk din România, a susținut un recital de excepție, alaturi de Rareș Suciu într-una din locațiile Ploieștiului nostru drag. Artista ne-a purtat într-o călătorie prin poveștile și melodiile care i-au marcat viața și cariera, oferindu-ne ocazia de a o descoperi pe cea care a îmbogățit sufletele românilor cu muzica ei, într-un recital de excepție.

Magda Puskas nu te cucerește prin spectacol. Nu te impresionează prin gesturi mari. Te obligă, aproape fără să-ți dai seama, să te uiți în tine și să te întrebi ceva ce amânăm cu toții, mai suntem oameni… sau devenim, încet, altceva?

Am întâlnit-o într-un timp care nu mai are răbdare. Dar ea… nu se grăbește. Vocea ei nu este doar muzică. Este memorie. Este rezistență. Este un fel de a rămâne om.

Ploiești – scenă a muzicii folk.

Ploieștiul nu mai este de mult doar un oraș în care toată suflarea urbei se pricepe să comenteze. Timpurile s-au schimbat, rețele de socializare sunt la modă. Și totuși ne mai facem timp pentru cultură, pentru muzica folk.

Pe 27 martie, la The Shamrock, Magda Puskas și Rareș Suciu au încântat și au bucurat publicul iubitor de folk.

Magda Puskas: „Dacă nu spunem ‘nu’ acum, va fi prea târziu”

Pentru cei mai tineri decât noi, cine este Magda Puskas?

Magda Puskas este, înainte de toate, un om care și-a conștientizat un talent. Cred că toți avem un talent, fie că vorbim despre a crește copii sau despre lucruri aparent simple. Eu mi-am descoperit talentul de a cânta și asta fac de foarte multă vreme.

Ați revenit pe scenă în spectacolele dedicate Cenaclului Flacăra. Cum a fost această experiență?
Este foarte interesant modul în care Andrei Păunescu concepe aceste spectacole. Fiecare este diferit, nu seamănă unul cu altul. Am avut spectacole dedicate unor momente importante – 100 de ani, 75 de ani, 45 de ani – apoi „Cenaclul Simfonii” și acum „Cenaclul Istorie”. De fiecare dată există o altă energie, o altă interpretare. Pentru noi, artiștii, nu devine niciodată plictisitor.

Publicul de astăzi vine din două lumi diferite. Pentru cine cântați, de fapt?

Pentru toți oamenii care mai au suflet pentru muzica aceasta. Din păcate, ne îndreptăm către o epocă în care tehnologia devine dominantă, o epocă în care te urmărește mai mult mașina decât omul. Nu știu dacă, în viitor, vom mai avea cui să cântăm.

Inteligența artificială poate înlocui emoția umană? Cum priviți muzica realizată cu ajutorul tehnologiei?

Am văzut deja creații generate de inteligența artificială care emoționează oamenii. Asta ridică o problemă serioasă, dacă nu mai facem diferența între emoția autentică și cea produsă artificial, atunci limita este foarte subțire.

Muzica live are o frecvență imediată, palpabilă. Artistul este acolo, îl simți, îl poți privi, îi poți vorbi. Am văzut reinterpretări realizate cu inteligența artificială care, sincer, pot deveni deranjante. Am văzut pe internet poeziile lui Andrei Păunescu refăcute de „tehnologia modernă” care personal, mă dezgustă. Dacă nu reacționăm acum, va fi prea târziu.

S-a schimbat spiritul Cenaclului?

Spiritul a rămas același. Dar oamenii s-au schimbat. Mulți dintre cei de atunci nu mai sunt. Au rămas cântecele, care au propria lor viață. Problema este că muzica folk nu mai este promovată. Tinerii nu au acces real la ea.

Ce planuri aveți în această perioadă?

Nu mai fac proiecte. Aștept să văd ce se întâmplă. Las totul să curgă. Pentru că atunci când te cramponezi de ceva și nu iese, te dezamăgești. Sunt un observator. Las lucrurile să vină.

Dacă ați putea vorbi cu Magda Puskas de la începuturi, ce i-ați spune?

Asta este cea mai grea întrebare. Nu m-am gândit niciodată. În tinerețe am făcut din neșanse tragedii. Apoi am învățat că nu există pierdere sau câștig – există câștig sau învățare. M-am reinventat de cel puțin cinci ori. Am început cu muzică ușoară de la șapte ani. Apoi clasic. Apoi grupul Echo. După aceea, cu Tatiana și tot așa.

Magda Puskas: „Omul trebuie să plece mai bucuros acasă. Folkul este melancolic… Trebuie să pleci cu un strop de bucurie”.

Sunteți o luptătoare?

Nu neapărat. M-am adaptat. Adaptarea este condiția înțelepciunii. Am fost respectuoasă față de oameni. Pe scenă nu vii cu problemele tale. Trebuie să-i simți pe oameni și să le dăruiești. Am fost de părere că omul trebuie să plece mai bucuros acasă.

Pentru că ne apropiem de finalul interviului, vă provoc, eu acordez chitara și dumneavoastră susțineți recitalul. Batem palma?

De acord.

Ce a însemnat Cenaclul Flacăra pentru Magda?

Respect.

Publicul de azi sau de atunci?

Cel de azi.

Muzica Folk din zilele noastre?

Prezent.

O piesă definitorie?

„Ce libere am fi”.

Hobby-uri, sau pasiuni?

Am pictat, am dansat, am cântat, am studiat…am învățat croitoria, am făcut de toate…

Scena sau liniștea de acasă?

Scena.

Artistul care v-a marcat?

Inevitabil, Tatiana Stepa. Tatiana a fost ca sora mea de suflet!

Am închis reportofonul, dar ceva a rămas deschis. Nu o conversație. Nu un interviu. Ci o întrebare care plutește, incomodă și sinceră – Mai știm să simțim?

Magda Puskas nu dă lecții. Nu ridică tonul. Nu judecă. Dar, printre rânduri, spune poate cel mai important lucru al vremurilor noastre că omul riscă să devină… opțional. Sau mașină…

Și tocmai de aceea, vocea ei nu este doar muzică. Este memoria trecutului. Este muzica prezentului.

Iar dacă, într-o sală sau într-o seară, cineva pleacă „puțin mai bucuros acasă”, cum spune Magda…atunci lumea nu este pierdută.

Iar la final, am învățat o lecție pe care o împărtășesc cu dumneavoastră. Magda Puskas m-a privit în ochi și mi-a spus calmă și liniștită…

„Aveți grijă. Pentru că, într-o zi, s-ar putea să avem muzică perfectă…și să nu mai știm de ce nu ne mai emoționează”.

M-am oprit aici. Pentru prima dată în acest dialog tăcerea spune mai mult decât cuvintele. O tăcere în care cineva va cânta perfect…

Text, foto, video: Alexandru OLTEANU