În urmă cu cinci ani, artistul ploiestean Nicolae Ioniță lansa printr-o scrisoare deschisă un apel către autoritățile locale și județene. Era un strigăt venit din partea unui om care și-a dedicat viața promovării culturii și umorului grafic – un vis pe care îl nutrea de decenii: înființarea unui Muzeu al Umorului în Ploiești.
Proiectul, ce ar fi putut pune orașul pe harta culturală a Europei de Est, a rămas, din păcate, doar o idee frumoasă, ignorată complet de cei care ar fi putut să o transforme în realitate. Nici atunci, nici în anii care au urmat, nimeni nu a considerat apelul demn de luat în seamă. Azi, Muzeul Umorului este doar o amintire a unei ocazii ratate, iar colecțiile care ar fi putut deveni mândria orașului sunt scoase la vânzare.
Nicolae Ioniță, grafician, caricaturist și militant cultural, a gândit Casa Umorului ca o instituție unică – o simbioză între muzeu și centru cultural, cu Ion Luca Caragiale drept simbol și inspirație. Din postura de președinte al Biroului pentru Europa de Est al Cartoonists Rights Network (cu sediul în Ploiești), Ioniță le propunea autorităților locale un proiect de anvergură internațională, care beneficia deja de sprijinul unor personalități ale umorului din întreaga lume.
Colecțiile pregătite pentru viitorul muzeu sunt impresionante și au o valoare istorică și artistică greu de estimat:
- Colecția Caragiale – cea mai mare colecție de portrete din lume ale autorului, realizate de artiști din 127 de țări;
- „Caragiale în lume” – o oglindă globală a imaginii scriitorului;
- „Mari personalități românești în grafica mondială” – peste 4000 de portrete ale unor figuri emblematice ale culturii române;
- „Mari caricaturiști ai lumii”, „Biblioteca Umorului”, „Istoria Umorului Românesc”, precum și o serie de expoziții valoroase dedicate unor momente și personaje definitorii ale istoriei românești.
Toate acestea puteau rămâne la Ploiești, în patrimoniul cultural al orașului. Puteau deveni o atracție turistică majoră, un loc de întâlnire a spiritului critic cu râsul inteligent. Puteau deveni o moștenire lăsată generațiilor viitoare. Puteu, dar…
Scrisoarea deschisă a lui Nicolae Ioniță nu a generat niciun ecou semnificativ. Autoritățile nu au răspuns, iar comunitatea locală a rămas tăcută. După cinci ani, lucrările adunate cu migală de artist – albume rare, reviste de umor, caricaturi, arhive – nu mai așteaptă un spațiu expozițional, ci cumpărători.
Este greu de înțeles cum un oraș cu un asemenea potențial cultural – leagănul lui Caragiale, orașul lui Toma Caragiu și al epigramiștilor Quintus – a ales să ignore complet această oportunitate. Ploieștiul putea fi Capitala umorului est-european, dar a preferat să nu fie nimic.
Astăzi, Casa Umorului este în același stadiu, de idee, iar umorul, cândva o marcă identitară a orașului, pare să fi fost exilat. Cât despre Nicolae Ioniță, omul care a visat frumos și a muncit o viață pentru acest ideal, rămâne un simbol al efortului ignorat. Un Don Quijote al umorului, într-un oraș care a uitat să râdă și a ales să tacă.
Add comment