„Ca să înțelegi că ești prost, trebuie totuși să-ți meargă mintea.” – Georges Brassens
Limba română trăiește astăzi vremuri interesante. Dacă ar avea cont de social media, probabil ar posta zilnic – „Am mai împrumutat un cuvânt, dar promit că l-am adaptat.”
Trăim într-o epocă în care „ședința” devine meeting, „termenul-limită” se transformă în deadline, iar „a actualiza” pare prea obosit pe lângă sprintenul update. Nu este o dramă, dar nici un simplu moft lingvistic, mai degrabă, o oglindă fidelă a societății în care trăim.
Lingviștii o spun clar, o limbă care nu împrumută, nu evoluează, moare. Limba română a crescut din împrumuturi – slavone, grecești, turcești, franțuzești – iar acum, firesc, din engleză. Dacă odinioară cuvintele veneau cu diligența istoriei, astăzi sosesc prin Wi-Fi, cu notificare și sunet. Neologismele actuale nu mai cer permisiune. Intră direct în vocabularul cotidian, mai ales în mediul urban, corporatist și online. Spunem „target”, „feedback”, „focus”, „task” cu o naturalețe care i-ar fi lăsat fără replică pe profesorii de română din anii ’80.
Problema nu este existența neologismelor, ci abuzul. Când DEX-ul are deja un cuvânt clar, elegant și funcțional, dar îl ignorăm din comoditate sau snobism, apare dezechilibrul
„A face sens” în loc de „are sens” nu mai este evoluție, ci snobism. „Aplică pentru job” sună mai degrabă a traducere grăbită decât a română firească.
Mai grav, limbajul devine uneori greoi și sofisticat, dacă nu înțelegi jargonul, ești „out”. Limba, care ar trebui să includă, ajunge să excludă. Iar presa, paradoxal, cade uneori în această capcană, deși ar trebui să fie un model de claritate.
Există neologisme necesare. Cum altfel am putea vorbi despre realități noi precum software, podcast, streaming, smartphone?
Dar există și neologisme inutile, folosite doar pentru a suna „mai cool”. Când „provocare” devine challenge într-un articol de presă, nu mai vorbim de modernitate, ci de lene lexicală.
Când frizerul devine hairstylist și secretara se „rebrenduiește”
Fenomenul nu mai este demult o simplă modă, ci o epidemie lexicală. Nu mai avem frizeri, avem hairstyliști. Secretara a dispărut din organigramă – sună prea „demodat” – în schimb a apărut asistenta managerială, uneori fără ca fișa postului să se fi schimbat cu adevărat. Titlul s-a schimbat, realitatea este aceeași.
Spunem share location deși „trimite locația” sau „partajează locația” există și sunt perfect inteligibile. Spunem „ți-am dat share” în loc de „am distribuit”, „am trimis” sau „am împărtășit”. În acest proces, nu doar cuvintele românești sunt abandonate, ci și capacitatea noastră de a gândi limpede în propria limbă.
„Am un job” a devenit mai frecvent decât „am serviciu”. De ce? Pentru că job pare mai dinamic, mai occidental, mai „de succes”. „Serviciu” sună rigid, poate chiar umil. Și totuși, cuvântul „serviciu” poartă în el ideea de stabilitate, responsabilitate și continuitate.
„Pasiune” este un cuvânt greu, cu adâncimi emoționale, cu rădăcini culturale și chiar spirituale. Hobby este ușor, relaxat, de weekend. Astăzi însă, aproape orice pasiune devine hobby, poate pentru că ne e teamă de cuvintele care implică prea mult. Când spunem „fotografia e hobby-ul meu”, parcă ne scuzăm că ne place ceva. Când spunem „fotografia e pasiunea mea”, ne asumăm.
Un orator este un om al cuvântului, format prin cultură, exercițiu și responsabilitate publică. Speaker este, adesea, oricine are un microfon și un PowerPoint. Diferența nu este una de snobism, ci de conținut.
Folosim termenul speaker chiar și atunci când vorbim despre oameni care țin discursuri goale, construite din clișee, slide-uri și „mesaje-cheie” fără substanță. Aici apare adevărata problemă: limbajul de lemn importat, spus cu accent englezesc, dar fără sens.
Nu se mai vorbește la telefon. Telefonul a devenit indecent, prea direct, prea simplu. Astăzi se spune, este „într-un call”. Formularea are ceva solemn, aproape instituțional. Nu mai spune nimeni „nu pot acum”, ci „sunt într-un call”, de parcă ar fi vorba despre o activitate superioară, rezervată inițiaților. În fond, nimic nu s-a schimbat. Oameni vorbesc cu alți oameni, pe aceleași voci, cu aceleași neclarități. Dar limbajul a fost promovat. A vorbi la telefon părea banal, a fi într-un call sună strategic. Verbul „a vorbi” a fost retrogradat. În locul lui, „a participa” și „a interveni” domină conversația. Call-ul nu presupune dialog, ci prezență. Nu este nevoie să spui ceva coherent, este suficient să fii conectat. Nu mai există tăceri stânjenitoare, ci „probleme de conexiune”. Nu mai întrerupi, ci „iei cuvântul”. Nu mai vorbești confuz, ci „clarifici puncte”. Responsabilitatea se dizolvă în vocabular.
Limbajul de lemn – mai periculos când este bilingv
Poate cea mai gravă formă de degradare a limbii este folosirea cuvintelor fără a le înțelege. Mulți vorbesc despre vision, mission, mindset, leadership fără să poată explica exact ce înseamnă. Sună bine, dar nu spun mare lucru. Este un limbaj de lemn modern, corporatist, ambalat internațional.
Un alt caz interesant: coach. Avem life coach, business coach, relationship coach. Dacă îi întrebi ce fac concret, răspunsul este adesea mindset, empowerment, clarity, goals. Mult fum, puțin foc lexical.
În birouri, româna aproape că își cere scuze că mai există. Nu mai avem termene-limită, avem deadline. Nu mai avem obiective, avem target-uri. Nu mai avem sarcini, avem task-uri. Iar dacă îndrăznești să spui „sarcină de lucru”, riști să fii privit ca un exponat de muzeu.
Ironia este că aceste cuvinte sunt folosite obsesiv chiar și de cei care nu le pot defini clar. Deadline-ul nu e respectat, target-ul nu e măsurabil, task-ul nu e înțeles. Dar sună bine în ședință.
Româna are „antrenor”, „mentor”, „consilier”. Fiecare cu sensul său precis. Coach le înghite pe toate, le amestecă și le servește sub o etichetă strălucitoare, dar ambiguă. Rezultatul? Nimeni nu mai știe exact ce profesie are omul din fața lui, dar sună important.
Presa nu mai produce articole, ci content. Jurnaliștii devin content creators, iar cititorii nu mai sunt informați, ci engaged. Limba jurnalistică, odinioară atentă la claritate și sens, riscă să devină un jargon tehnic, lipsit de suflet.
Când spui „am generat engagement”, nu mai spui nimic despre ce ai transmis, ce ai emoționat sau ce ai schimbat. Spui doar că cifrele arată bine. Limba, din nou, este sacrificată pe altarul eficienței.
Presa nu mai produce articole, ci content. Jurnaliștii devin content creators, iar cititorii nu mai sunt informați, ci engaged. Limba jurnalistică, odinioară atentă la claritate și sens, riscă să devină un jargon tehnic, lipsit de suflet.
Când spui „am generat engagement”, nu mai spui nimic despre ce ai transmis, ce ai emoționat sau ce ai schimbat. Spui doar că cifrele arată bine. Limba, din nou, este sacrificată pe altarul eficienței.
Presa are o responsabilitate majoră. Cuvintele tipărite sau publicate online se legitimează rapid. Jurnalistul nu este doar un narator al realității, ci și un curator al limbii. Alegerea dintre „a implementa” și „a pune în aplicare” nu este neutră, ea modelează felul în care cititorul gândește și vorbește.
Școala, la rândul ei, ar trebui să educe discernământul, nu frica de neologisme. Nu „nu folosi englezisme”, ci „știi de ce le folosești?. Diferența este uriașă!
Neologismele nu sunt dușmanii limbii române. Limba română nu trebuie nici înghețată în trecut, nici dizolvată într-un amestec fără identitate.
Poate soluția este simplă, să ne întrebăm, înainte de a folosi un cuvânt străin, dacă îl folosim pentru claritate sau doar pentru impresie. Limba română nu cere mult. Doar respect.
„Feedback” – cuvântul-minune care spune orice și nimic
„Îți dau un feedback.” Cândva, spuneam „părere”, „opinie”, „răspuns”, „evaluare”. Astăzi, feedback le-a înlocuit pe toate, este universal.
Problema nu e cuvântul în sine, ci faptul că el este folosit fără nuanțe. Feedback pozitiv, feedback negativ, repetate mecanic, până când nu mai transmit nimic concret.
Și totuși, adevărul rămâne simplu și crud, nu neologismele ne fac proști. Ci folosirea lor fără minte.
„Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată.” Așa începea, cu o simplitate tăioasă, poemul lui Alexe Mateevici. Pentru autorul operei, limba nu era un instrument de imagine, ci o formă de existență. Și spunea adevărul!
„Limba noastră-i o comoară.” Nu pentru că ar fi frumoasă. Ci pentru că spune exact cine suntem. Iar dacă nu o mai folosim, nu pierdem doar cuvinte. Ne pierdem ca nație!
Alexandru OLTEANU
Add comment