Cât ne costă un stat nereformat și cine plătește nota de plată? Într-o perioadă în care România trebuie să își reducă deficitul bugetar, să își consolideze economia și să valorifice oportunitățile oferite de apartenența la Uniunea Europeană, întrebarea devine tot mai actuală.

În dialogul pe care l-am purtat cu profesorul universitar doctor Cristian Valeriu Păun, de la Academia de Studii Economice din București, am analizat provocările economice ale României în context european, presiunea fiscală asupra companiilor, costurile energiei, competitivitatea produselor românești pe piața unică și capacitatea țării noastre de a atrage investiții și de a utiliza eficient fondurile europene.

Discuția a adus în prim-plan și reformele de care România are nevoie pentru a reduce risipa banului public, de la reorganizarea administrației până la restructurarea companiilor de stat. Dincolo de cifre, deficite și politici economice, rămâne o întrebare esențială: cum poate România să transforme avantajele apartenenței la Uniunea Europeană în dezvoltare economică, servicii publice mai bune și un nivel de trai mai ridicat pentru cetățeni?

Cristian Valeriu Păun este profesor universitar doctor la Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice din București și director al Școlii Doctorale de Economie și Afaceri Internaționale. Activitatea sa academică și de cercetare este concentrată asupra finanțelor internaționale, managementului riscului și finanțării proiectelor. Are experiență în consultanță financiară și în proiecte de cercetare economică.

Cauzele deficitului și responsabilitatea Guvernului

Domnule profesor, care sunt principalele cauze ale dezechilibrului bugetar al României și ce soluții economice considerați eficiente?

Din punctul meu de vedere, principala cauză este extinderea statului dincolo de atribuțiile pe care ar trebui să le aibă. Un stat modern ar trebui să se concentreze pe cinci funcții: educație, sănătate, apărare, siguranța cetățenilor și justiție. Consider că activitățile adăugate acestei liste încarcă bugetul cu cheltuieli care nu se justifică.

Această extindere nu a fost însoțită de un control suficient asupra modului în care sunt folosiți banii publici. Cheltuielile au crescut considerabil, fără o îmbunătățire corespunzătoare a serviciilor. Când finanțăm activități fără să le evaluăm utilitatea, ajungem să acordăm prea puțină atenție și felului în care sunt cheltuite resursele.

Am ajuns astfel la costuri pe care economia reală nu le mai poate susține. Se adaugă lipsa unei concurențe autentice între furnizorii publici și cei privați. Avem prea puține parteneriate public-private funcționale și o concurență insuficientă în educație și sănătate. Acolo unde această concurență există, calitatea serviciilor publice este diferită.

Un alt factor este populismul politicienilor, tentați să folosească bugetul pentru cheltuieli cu miză electorală, inclusiv în domeniul asistenței sociale. Problemele de sustenabilitate ale sistemului public de pensii adaugă deficite suplimentare.

Lipsa reformelor întreține aceste dezechilibre. Statul se bazează pe structuri neperformante, ale căror costuri nu ni le putem permite. Organizarea administrativ-teritorială și numeroasele agenții din administrația centrală și locală sunt exemple care trebuie analizate: ce cheltuim pentru ele și ce rezultate obținem în calitatea serviciilor?

Cum apreciați măsurile propuse de noul Guvern? Pot ele să reducă deficitul bugetar sau există riscul să adâncească problemele actuale?

Riscurile sunt foarte mari, pentru că dezechilibrul bugetar actual se datorează, în mare măsură, celor care au preluat din nou puterea. Există, așadar, o îngrijorare justificată în mediul privat, în sectorul financiar-bancar și în rândul investitorilor străini.

Este esențială menținerea traiectoriei fiscal-bugetare și respectarea țintei de deficit. Aceasta presupune urmărirea a două componente: controlul cheltuielilor publice și încasările la buget.

România a depășit pragul european de deficit în 2019, iar procedura de deficit excesiv a fost deschisă de Consiliul Uniunii Europene în aprilie 2020. Pandemia a accentuat dezechilibrul, iar angajamentele de corecție bugetară nu au fost respectate în ritmul prevăzut. Nerespectarea recomandărilor europene poate atrage consecințe în cadrul mecanismelor de supraveghere fiscală.

Uniunea Europeană a revizuit recomandările privind corecția fiscal-bugetară, iar România trebuie să reducă deficitul excesiv până în 2030. Nu ne mai putem permite derapaje. Problema este că actuala guvernare provine, în parte, din structurile politice pe care le consider responsabile pentru dezechilibrele anterioare.

Credibilitatea este pusă sub semnul întrebării. De aceea, acțiunile Guvernului sunt urmărite cu îngrijorare și atenție. Reușita corecției bugetare este esențială.

Banii europeni și rezultatele în economie

Ați adus în discuție Uniunea Europeană. În perspectiva viitorului buget comunitar, ce oportunități se deschid pentru România și cât de pregătită este țara noastră să le valorifice?

În primul rând, viitorul buget european va pune în continuare la dispoziția României resurse importante pentru creșterea competitivității, dezvoltarea regiunilor și a mediului rural, reducerea disparităților și consolidarea securității. România va contribui la bugetul Uniunii Europene cu mult mai puțin decât va primi.

Este foarte probabil ca sumele primite să fie mai mici decât în precedentele exerciții financiare. Această perspectivă nu ne împiedică însă să negociem în continuare pentru prioritățile României, să accelerăm absorbția și să direcționăm banii acolo unde este nevoie. Finanțarea europeană poate fi completată cu investiții private care să valorifice îmbunătățirile și modernizările realizate.

Depinde, așadar, și de noi să transformăm aceste resurse în dezvoltare economică, cu beneficii care să se extindă în economie și în comunități. Obiectivul trebuie să fie reducerea decalajelor dintre regiuni și dintre mediul rural și cel urban — dezechilibre care, din păcate, continuă să se accentueze în România.

Partenerii comerciali și limitele producției bazate pe asamblare

Care sunt cei mai importanți parteneri comerciali ai României și ce avantaje, dar și ce riscuri presupune această structură a relațiilor economice?

România este puternic integrată comercial în Uniunea Europeană. O mare parte a exporturilor românești de bunuri se îndreaptă către statele membre, iar printre partenerii importanți se află Germania, Italia și Franța.

Importăm, de asemenea, foarte mult din spațiul european, inclusiv bunuri intermediare și componente folosite în producție. O parte dintre acestea sunt prelucrate sau asamblate în România, după care produsele rezultate sunt exportate. Structura deficitului comercial trebuie însă analizată distinct, pe parteneri și categorii de produse.

Multe componente, materiale și subansamble ajung aici doar pentru a fi montate. Vorbim despre producție în sistem lohn: executăm lucrări pentru beneficiari externi. Consider că acest model se regăsește inclusiv în IT, deși este un domeniu cu potențial ridicat de valoare adăugată. Proiectarea aplicațiilor se face în altă parte, iar noi scriem codul.

Inteligența artificială pune sub semnul întrebării viitorul acestui tip de activitate. Integrarea în piața unică ne oferă parteneri importanți și acces la schimburi comerciale, dar nu rezolvă automat problemele structurale ale economiei.

Pentru a obține mai multă bunăstare, trebuie să prelucrăm mai mult în România, să producem componente și subansamble și să contribuim la produsul finit cu mai mult decât munca de asamblare. Viitorul aparține roboților, inteligenței artificiale și tehnologiilor avansate. Avantajul forței de muncă ieftine poate dispărea rapid dacă rămânem concentrați pe activități rudimentare, pe extragerea resurselor naturale, în locul prelucrării lor avansate.

Avem nevoie de progrese rapide în educație, inovare, cercetare, dezvoltare și antreprenoriat inovativ. Piața unică europeană, cu cele patru libertăți ale sale și cu sute de milioane de consumatori, reprezintă un potențial pe care România nu îl valorifică suficient.

Companiile multinaționale au o contribuție importantă la dezvoltarea economiei românești, prin investiții, producție și locuri de muncă. Cu toate acestea, sunt frecvent ținta criticilor politice. Cum se reflectă această atitudine în politicile fiscale ale statului?

Se reflectă inclusiv în introducerea unor taxe care pun presiune asupra activității economice. Un exemplu este așa-numita „taxă pe stâlpi”, pe care o consider o măsură aberantă, deoarece vizează anumite construcții și infrastructuri utilizate în activitatea productivă. La aceasta se adaugă alte obligații fiscale care, în opinia mea, sporesc povara suportată de companii și le afectează competitivitatea.

Energia și fiscalitatea în costurile companiilor

Dincolo de fiscalitate, cât de mult cântărește prețul energiei în deciziile de producție și investiții ale companiilor din România?

Prețul energiei apasă puternic asupra producției, mai ales în sectoarele industriale mari consumatoare de electricitate și gaze naturale. Diferențele de cost față de concurenții din alte state europene pot influența atât competitivitatea produselor românești, cât și deciziile de investiții. Pentru a înțelege însă dimensiunea acestor diferențe, trebuie să comparăm prețurile din aceeași perioadă și pentru aceeași categorie de consumatori, luând în calcul toate componentele facturii: energia propriu-zisă, tarifele de rețea, taxele și celelalte costuri asociate.

Dacă statul continuă să folosească aceste mecanisme pentru echilibrarea bugetului și pentru acoperirea unor cheltuieli ineficiente, inutile sau aberante, în final nu vom mai avea ce să le oferim oamenilor care depind de aceste companii.

Capitalul străin a fost principalul factor de dezvoltare a României în ultimele decenii. Nu trebuie să ne fie rușine de acest lucru. Nu aveam capitalul necesar; dacă l-am fi avut, l-am fi investit noi.

Acum începe să se acumuleze și capital românesc, iar statul ar trebui să încurajeze investițiile în afacerile autohtone, inclusiv prin bursă. În cazul societăților supuse impozitului pe profit, cota standard este de 16%, iar dividendele distribuite începând din 2026 sunt, ca regulă generală, impozitate cu 16%. Această fiscalitate poate influența decizia investitorilor de a distribui sau reinvesti profitul. În cazul dividendelor plătite către societăți-mamă din străinătate, legislația permite, în anumite condiții, scutiri de impozit în România. Consider că tratamentul fiscal și efectele lui asupra capitalului autohton trebuie analizate atent.

Nu riscăm ca, prin asemenea politici fiscale, să descurajăm tocmai investitorii români, în loc să stimulăm acumularea capitalului autohton și reinvestirea acestuia în economie?

Consider că aceste politici publice sunt greșite și că ele contribuie, într-o măsură importantă, la dezechilibrele bugetare cu care se confruntă România.

În cazul gospodăriilor, datele europene indică diferențe de preț la electricitate între România și statele vecine. Ce ne spun aceste comparații despre politicile energetice și de ce nu pot fi transferate automat asupra costurilor suportate de industrie?

Comparația privește țări din aceeași regiune, dar trebuie să ținem seama de structura piețelor și de politicile energetice diferite. Merită analizate și exemplele Franței și Spaniei, inclusiv investițiile în producția de energie, sursele regenerabile și capacitățile de stocare.

Vorbim despre politici energetice cu obiective clare, orientate spre bunăstarea cetățenilor și susținerea companiilor. Costul energiei influențează direct capacitatea unei firme de a concura. Dacă un producător român suportă costuri semnificativ mai mari pentru electricitate, gaze și carburanți decât concurenții săi, produsele sale pot ajunge pe piață cu un dezavantaj de preț. În aceste condiții, devine mai greu să reducem importurile și să creștem exporturile.

O parte a problemei vine, în opinia mea, din nevoia statului de a colecta bani prin taxe incluse în aceste costuri. Chiar dacă procentele de impozitare rămân neschimbate, majorarea prețurilor la energie, gaze sau combustibili poate aduce încasări suplimentare la buget.

Un mecanism asemănător poate funcționa în cazul majorării salariului minim. Măsura este prezentată ca un sprijin pentru angajații cu venituri mici, dar poate avea și un efect asupra veniturilor statului: aplicate unui salariu mai mare, aceleași cote de taxare generează sume mai mari. Crește baza de calcul, fără să fie necesară majorarea procentelor.

Statul stabilește salariul minim, iar politicile și reglementările publice influențează costurile energiei, fără ca autoritățile să fixeze uniform toate prețurile de pe piață. Însă încercarea de a obține mai mulți bani prin fiscalitate poate avea efecte contrare celor urmărite: presiunea asupra firmelor crește, activitatea economică se poate restrânge, iar riscul de evaziune se poate accentua.

Această presiune poate împinge tot mai multe afaceri către economia la negru?

Exact. În final, statul riscă să încaseze mai puțin, atât din cauza extinderii activităților nefiscalizate, cât și din cauza reducerii activității economice. Firmele care nu se pot refugia în economia subterană pot ajunge să nu mai vândă suficient pentru a continua.

Iar unele vor fi nevoite să își închidă activitatea.

Da. Închiderea afacerilor reduce încasările bugetare și poate accentua deficitul.

Revenind la cauzele deficitului, acesta este un alt exemplu: politici publice care accentuează dificultățile economice și produc efectul opus celui urmărit.

Reforma administrativă și organizarea statului

Am discutat despre deficit, fiscalitate și competitivitate. Din perspectiva reformelor structurale, care sunt măsurile prioritare pe care România ar trebui să le adopte în următorii ani?

Nu mai putem continua cu un stat nereformat. Polonezii au început cu reorganizarea administrativ-teritorială. Avem nevoie de o reformă reală, nu de una de fațadă, pentru a moderniza statul român.

Din punctul meu de vedere, sunt patru direcții. Prima este reforma administrativ-teritorială. Ar trebui analizată comasarea unităților administrativ-teritoriale foarte mici și discutat inclusiv un prag de 2.500 de locuitori. Efectele asupra numărului de administrații și asupra costurilor trebuie calculate pe date actualizate.

Numărul județelor ar trebui redus la aproximativ o treime: 12–15 ar fi suficiente, indiferent dacă le numim regiuni sau voievodate.

Există în Europa modele de organizare administrativ-teritorială care ar putea servi drept exemplu României?

Consider că modelul polonez este unul dintre cele mai relevante pentru România. Polonia a trecut printr-o reformă administrativ-teritorială importantă, iar experiența sa merită analizată. O reorganizare asemănătoare ar putea permite reducerea și eficientizarea aparatului administrativ de la nivel județean, inclusiv a structurilor din domeniile muncii, educației, sănătății și poliției. În această analiză ar trebui inclusă și poliția locală. Obiectivul nu este doar reducerea numărului de instituții, ci eliminarea suprapunerilor administrative și folosirea mai eficientă a banilor publici.

Un alt aspect important îl reprezintă zonele metropolitane. Consider că includerea localităților în aceste structuri nu ar trebui condiționată de un anumit număr de locuitori. Criteriul ar trebui să fie apropierea geografică de centrul urban. De exemplu, localitățile situate pe o rază de zece kilometri față de centrul orașului ar trebui integrate automat în zona metropolitană, indiferent de populația lor.

Cea mai importantă schimbare ar trebui să privească însă Bucureștiul. În opinia mea, zona metropolitană a Capitalei ar trebui să includă județul Ilfov, iar actuala organizare administrativă pe sectoare ar trebui eliminată. Nu știu dacă o asemenea reformă va fi realizată, dar consider că ar schimba fundamental modul de administrare a Capitalei și ar putea produce efecte bugetare pe termen lung.

A doua direcție de reformă privește administrația publică locală. Mă refer la poliția locală și la companiile finanțate din bugetele localităților. Multe administrații se confruntă cu deficite, iar cheltuielile lor ajung, în cele din urmă, să fie susținute din bugetul de stat.

Trebuie să analizăm dacă se justifică păstrarea tuturor acestor companii și dacă anumite servicii nu ar putea fi transferate către furnizori privați. Pun în discuție inclusiv necesitatea poliției locale. În Uniunea Europeană există modele de bună practică administrativă pe care nici măcar nu le studiem suficient.

A treia direcție vizează reforma administrației centrale. Aș începe cu trecerea la un Parlament unicameral, format din 300 de membri. Consider că ar trebui rediscutată necesitatea menținerii a două camere parlamentare la nivel național. Reprezentarea României în Parlamentul European nu înlocuiește atribuțiile Parlamentului național, dar cred că organizarea instituțiilor noastre merită regândită.

Dacă am reorganiza țara în regiuni, am putea constitui un comitet al regiunilor care să se ocupe de problemele regionale și locale discutate astăzi în Parlament. Reforma trebuie să includă și agențiile și instituțiile statului, dintre care multe sunt, în opinia mea, inutile.

Vă referiți la structurile care ajung să împovăreze bugetul de stat, fără să ofere rezultate pe măsura cheltuielilor?

Exact. Un exemplu îl reprezintă Compania Națională de Investiții și Banca de Investiții și Dezvoltare, instituții cu mandate diferite, ale căror roluri ar trebui evaluate în cadrul unei analize mai largi a investițiilor publice. Avem, de asemenea, Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii și mecanisme de contragarantare. Consider că toate aceste instrumente trebuie evaluate pentru a identifica eventualele suprapuneri și costuri nejustificate.

Banca de Investiții și Dezvoltare ar fi putut, în opinia mea, să preia anumite funcții de finanțare publică, dar această variantă ar necesita o analiză a mandatelor și a cadrului legal. Există și CEC Bank, și Exim Banca Românească, instituția rezultată din fuziunea EximBank cu Banca Românească. Cred că trebuie verificat dacă anumite activități se suprapun și dacă unele structuri ar putea fi simplificate, fără a afecta funcțiile distincte pe care le îndeplinesc.

Companiile de stat și condițiile privatizării

A patra direcție privește companiile de stat. Nu cred că trebuie abandonată privatizarea. Aș începe cu societățile care au o situație financiară bună și îndeplinesc condițiile pentru listarea la bursă.

Românii ar putea deveni investitori direct sau indirect, prin fondurile de pensii private, inclusiv cele din Pilonul II. Astfel, ar participa la proprietatea și la rezultatele economice ale societăților respective. Astăzi, proprietarul este statul, iar cetățenii nu au un control direct asupra administrării companiilor.

În practică, există situații în care numirile în consiliile de administrație sunt influențate de apartenența politică, nu de competența profesională. Mă refer la persoane pe care le numesc „politruci” și „lipitori de afișe”, ajunse în funcții fără pregătirea necesară. Consider că lucrurile ar putea sta diferit dacă societățile ar atrage mai mult capital privat, de preferință autohton, interesat de investiții pe termen lung în energie, gaze și în celelalte domenii ale economiei.

Din punctul meu de vedere, statul nu ar trebui să fie proprietarul mijloacelor de producție. Experiența sistemelor comuniste a arătat consecințele negative ale concentrării proprietății și deciziei economice în mâinile statului. Consider că administrarea politizată poate genera ineficiență, pierderi și decizii economice greșite. De aceea, susțin că statul este, în general, un administrator mai puțin eficient decât investitorul privat.

Un exemplu este CFR Marfă. În alte vremuri, sistemul feroviar era numit „a treia armată a țării”. Astăzi, compania este asociată cu dificultăți financiare majore și cu procesul de restructurare a transportului feroviar de marfă. Ce ne spune acest caz despre administrarea companiilor de stat?

Exact. România are un număr mare de întreprinderi publice, cu rezultate economice foarte diferite. Întrebarea este dacă listarea la bursă și privatizarea unor societăți nu ar putea aduce rezultate economice mai bune decât cele obținute în prezent.

Răspunsul meu este da. Listarea presupune cerințe suplimentare de transparență, raportare și guvernanță corporativă. Aceste mecanisme pot scoate la iveală probleme care, în absența controlului pieței, rămân ascunse în contracte netransparente și în relații cu mediul politic. Consider că experiența internațională oferă exemple de companii care și-au îmbunătățit rezultatele după listare sau privatizare, inclusiv societăți care au trecut de la pierderi la profit.

Nu consider, așadar, că listarea le-ar condamna la pierderi, dar nici că ar garanta automat profitul. Esențiale sunt modul în care se face privatizarea și alegerea investitorului. Am avut și privatizări prost realizate, cu entități sau persoane care nu ar fi trebuit să preia acele active. În unele situații, obiectivul lor a fost vânzarea companiei pe bucăți, nu salvarea și dezvoltarea ei.

Domnule profesor, vă mulțumesc pentru această discuție. Sper să continuăm dialogul despre deciziile economice care influențează viața românilor. Mi-a făcut plăcere să vă am interlocutor.

Discuția despre deficitul bugetar ajunge, astfel, la felul în care este organizat statul și la condițiile în care funcționează economia. În viziunea profesorului Cristian Păun, reducerea cheltuielilor ineficiente trebuie însoțită de investiții, de creșterea valorii adăugate produse în România și de o administrare mai bună a resurselor. Fondurile europene și accesul la piața unică oferă oportunități, rezultatul depinde de deciziile luate în țară.

Interviu realizat de Alexandru OLTEANU

DADA TV

View all posts

Add comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *