Mihaela Rus, între scenă și biroul de manager: „Mi-ar plăcea să se spună: A fost o vreme bună a teatrului”

„Puteam să-mi aleg altă carieră, dar scena a însemnat totul pentru mine.”  Toma Caragiu

Un spectacol bun începe cu o idee, dar prinde viață prin oameni. Prin actori, regizori, scenografi, muzicieni și toți cei care lucrează, de multe ori nevăzuți, pentru ca în fața publicului să rămână doar emoția. Teatrul este, înainte de toate, o muncă de echipă.

De peste trei decenii, viața profesională a Mihaelei Rus este legată de Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești. A intrat în teatru ca actriță, iar astăzi îl conduce ca manager. În acest dialog vorbește despre publicul care umple sălile, despre pariul de a duce teatrul în cartiere, despre adolescenții pe care scena trebuie să-i câștige, despre bani, repertoriu și revenirea la actorie. La capătul tuturor acestor ani, își dorește un bilanț fără vorbe mari: „A fost o vreme bună a teatrului”.

„Trag mult, duc mult, pot mult”

— Pentru mulți ploieșteni, numele Mihaela Rus se leagă imediat de Teatrul „Toma Caragiu”. Dar cine este Mihaela Rus dincolo de funcție, dincolo de scenă și de responsabilitatea de a conduce o instituție de cultură?

— Sunt ploieșteancă. Am spus odată, într-un interviu, că sunt ploieșteancă, am petrol în vene și vitriol în poșetă. Și încă nu mă dezic de această autodefinire, pentru că mă recunosc și cu bune, și cu rele. Sunt un om care își vede și calitățile, și defectele. Îmi iubesc orașul și iubesc teatrul foarte mult. Cred că mi-am deschis ochii de adult în teatru. Sunt un profesionist, un om foarte serios, și îmi asum această caracterizare: trag mult, duc mult, pot mult. Sunt mamă. Sunt femeie. Și mă regăsesc foarte mult în femeile lui Caragiale.

— Ați debutat aici ca actriță în 1993, iar astăzi conduceți teatrul. Când intrați dimineața în clădire, cine intră prima: actrița Mihaela Rus sau managerul?

— Managerul, clar! Actrița intră mai rar în teatru și, de obicei, intră seara. Dacă intră dimineața, tot managerul intră primul. De fapt, încă din parcare intră managerul.

„Teatrul îl facem pentru public. Ăsta este scopul nostru”

— Mai toate spectacolele se joacă sold-out. Ce vă bucură cel mai mult, sala plină sau faptul că oamenii pleacă dorind să se întoarcă?

— Cred că faptul că se întorc. Este rezultatul mai multor lucruri care se întâlnesc. Știm că avem spectacole de o înaltă calitate artistică și trupe cu actori foarte buni. Toate cele trei trupe au actori valoroși, inclusiv vârfuri ale teatrului românesc. Apoi alegem repertoriul astfel încât fiecare om, fie că este deja spectator, fie că se gândește să devină spectator, să găsească ceva care să-i placă și pe care să-l poată înțelege prin propriul filtru interior. Faptul că oamenii revin este rezultatul tuturor acestor lucruri. Sigur că te bucură sala plină. Teatrul îl faci pentru public. Îl faci și pentru tine, ca actor, pentru că ai nevoie de acea satisfacție, dar scopul rămâne publicul.

Pariul „După blocuri” teatrul merge spre oamenii care nu ajung la teatru.

— Vorbim despre public, vorbim despre oameni. Ați avut proiectul „După blocuri”, care s-a bucurat de un real succes. Ce a însemnat și ce v-a rămas din aceste întâlniri?

— Dacă am venit cu ceva nou de când sunt managerul teatrului, unul dintre lucrurile importante au fost spectacolele și evenimentele în aer liber. Primul meu proiect de management, de acum 11 ani, încă din primul mandat, includea astfel de spectacole, să ducem teatrul în mijlocul oamenilor care poate nu ajunseseră niciodată într-o sală. Poate nu au știut, poate nu au putut, poate nu au vrut, motivele pot fi multe. Ideea mea a fost simplă, dacă cincisute de oameni văd un spectacol în aer liber, cu intrarea liberă, chiar și zece, cinsprezece dintre ei se gândesc apoi să vină la agenția teatrală, să cumpere un bilet și să intre în sală, obiectivul este atins. Suntem, până la urmă, o instituție publică subvenționată, iar publicul trebuie să poată ajunge la ceea ce facem.

 Jucăm foarte mult. Cred că suntem printre teatrele din țară cu foarte multe reprezentații într-o singură săptămână. Este adevărat că avem trei secții, în timp ce alte teatre au una singură. Statistic, stăm foarte bine, dar nu vreau să bat monedă pe cantitate. Important este că avem pentru cine să jucăm și avem ce să jucăm. Ne lipsește însă o sală în plus. Sunt teatre care au o singură secție și două săli. Noi avem trei secții și două săli. Scena mare este împărțită între repertoriile a două trupe, Dramă și Revistă. Am avea și puterea, și publicul necesar pentru încă un spațiu.

Facem acum demersuri pentru obținerea unui spațiu pe care să-l transformăm într-o sală-studio. Încercăm, cu ajutorul Primăriei și al unor parteneri, să găsim o soluție. Cred că Teatrul „Toma Caragiu” este o instituție care trebuie luată în seamă. Nu suntem doar una dintre instituțiile orașului, ci un punct de atracție al comunității, o instituție pe care publicul o caută. Iar cei din jurul nostru trebuie să privească lucrurile în consecință.

„Rămânea adolescentul fără niciun spectacol care să-l atragă”

— Care este momentul în care riscăm să pierdem un copil sau un adolescent ca viitor spectator?

— A fost un alt pariu al meu cu repertoriul teatrului. Nu-mi amintesc exact anul, cred că se întâmpla în urmă cu cinci-șase ani. Secția care astăzi se numește Teatrul de Animație „Imaginario” era cândva Teatrul de Păpuși „Ciufulici”. Am riscat dincolo de tradiția și de istoria acestui nume, pentru că exista o etapă de vârstă care nu se regăsea în repertoriu. Se terminau spectacolele de păpuși și începeau cele pentru adulți. Între ele rămâneau adolescentul și tânărul, fără un tip de spectacol care să-i atragă. Era un gol. Și atunci am spus că trebuie să fim și teatru pentru tineret. Am renunțat la o tradiție tocmai pentru că trebuie să ții pasul cu evoluția. Nu mi-a fost ușor. Au existat oameni conservatori, de o anumită vârstă, care s-au opus cu vehemență și chiar cu agresivitate. Nu m-am lăsat. Eu eram, ca vârstă, undeva între cei care contestau schimbarea și cei pe care voiam să-i aducem în teatru.

Ce a urmat?

— Am inclus apoi în repertoriu spectacole pentru tineret. Primul a fost „Cei doi tineri din Verona”. Am ales un regizor tânăr, Vlad Trifaș, care a montat Shakespeare pe muzică rock. Și nu vreți să știți ce reacție aveau adolescenții, de la 12-13 ani până spre 18-20 de ani, când descopereau că Shakespeare poate fi și așa. Pentru că, să fim serioși, puțini citesc Shakespeare acasă și nu cred că sunt foarte mulți părinți care le citesc copiilor povești după Shakespeare. Există însă și Shakespeare povestit copiilor, o carte extraordinară pe care eu o am de când frații mei erau mici și din care chiar i-am citit fratelui meu, pe vremea când eu eram deja în teatru.

— Ce alte proiecte a transpus în fapte Mihaela Rus?

—Includem cu regularitate în repertoriu spectacole pentru tineret, cu subiecte și texte care i-ar putea interesa. Avem, de exemplu, proiectul „Teatru pentru BAC”, pe care îl aveam în minte de câțiva ani și pe care am reușit să-l punem în practică din stagiunea trecută. „Moara cu noroc” s-a jucat foarte mult. Nu încercăm și nu vrem să înlocuim cititul. Le spun asta și liceenilor, înainte sau după spectacol, și profesorilor: vrem doar să le stârnim curiozitatea. Ne gândim și la continuarea proiectului, inclusiv cu „Enigma Otiliei”. Dacă, după gongul final, un licean simte nevoia să pună mai repede mâna pe carte și să o deschidă, atunci ne-am atins scopul.

Noua stagiune: „Reuniune”, „Tenor de împrumut” și o statistică numită „Zaraza”

— Ce pregătiți pentru noua stagiune și care sunt proiectele pentru care lucrați în acest moment?

— Dincolo de Festivalul Internațional de Teatru „Toma Caragiu”, pentru care lucrăm acum, cea de-a XV-a ediție, avem două spectacole în repetiție. Primul spectacol nou care va intra în repertoriu va avea premiera spre sfârșitul lunii septembrie. Este vorba despre „Reuniune”, de Mark O’Rowe, în regia lui Cristi Juncu. Este unul dintre cei mai titrați regizori ai țării. Este un artist, un creator de teatru pe care îl admir și îl respect foarte mult. L-aș pune în top trei al preferințelor mele personale, dar nu numai dintr-o perspectivă subiectivă. Publicul ploieștean îl cunoaște deja pe Cristi Juncu și, în general, cred că avem un public cunoscător de teatru și de cultură. Ne putem mândri cu un public elitist, în sensul bun al cuvântului: oameni care știu ce înseamnă un nume de regizor, care urmăresc un anumit actor și chiar traiectoria unui actor tânăr.

Lucrăm, în același timp, și la „Tenor de împrumut”, comedia lui Ken Ludwig, în regia lui Dan Tudor. Repetițiile au început de aproximativ o săptămână. Dan Tudor este regizorul care a lăsat în repertoriul nostru și „Birlic”, o comedie care, asemenea multor alte titluri, se joacă cu casa închisă de la premieră. Și vă mai dau o statistică foarte plăcută: musicalul „Zaraza” se joacă de nouă ani cu casa închisă. În toți acești ani a avut foarte multe reprezentații și nu a avut un loc liber în sală sau un bilet nevândut!

„Cu bani mulți poate face oricine orice”

— Care sunt principalele provocări ale unui manager cultural, ale unui director de teatru?

— În primul rând, sunt provocările de ordin financiar: ce faci cu banii pe care îi ai? Cred că aici se vede una dintre marile performanțe ale unui manager și ale unei echipe manageriale, pentru că eu nu fac nimic singură. Cu bani mulți poate face oricine orice. Cu bani puțini, însă, să reușești să faci ceva de calitate, ceva care să lase urme și care să atragă publicul, asta este adevărata provocare.

— Curiozitatea mă face să vă întreb: aveți studii și în domeniul economic, nu?

— Da. În momentul în care am înțeles la ce mă înham, ca să spun așa, am considerat că este necesar să fac un master în științe economice. Să știu să mă uit pe un buget, să știu să fac niște calcule, să nu fac totul empiric, după ureche. Nu sunt genul care să facă lucrurile fără să se documenteze. Chiar și când este vorba despre lucruri mai puțin importante, mă documentez înainte. Mi s-a părut vital să cunosc economie înainte de a intra în această horă a managementului cultural. Apoi au venit studiile doctorale, tocmai pentru că am prins gustul a ceea ce făceam și mi-am dat seama că managementul cultural îmi place foarte mult. Iar eu îl exercit aici, în teatru.

Actrița și managerul: „Treaba mea, în plus, este să mă împart între cele două”

— Și cum împăcați managementul cultural cu actoria?

— Joc foarte puțin și joc rar. Mi se pare normal să fie așa, pentru că treaba mea principală aici este acum cea de manager, iar asta se întâmplă de 11 ani. De fapt, în primii cinci ani nici nu am jucat. Aveam toată admirația și chiar invidia față de directorii din țară care reușeau să le facă pe toate. Poate că a fost un soi de teamă sau de reținere, dar în primii cinci-șase ani am renunțat la scenă. Abia după aproximativ șase ani am simțit – nu că aș fi devenit stăpână pe activitatea managerială -, dar că lucrurile se așezaseră suficient de bine încât să mă pot întoarce și spre scenă. Atunci a venit momentul. Și acum joc puțin, tocmai pentru că am respect pentru ambele meserii și pentru colegii mei.

„Expunerea publică nu este deloc comodă”

— Dincolo de bani, care sunt celelalte provocări ale Mihaelei Rus, managerul Teatrului „Toma Caragiu”?

— Am trecut prin multe. Una dintre marile provocări a fost perioada pandemiei, când nimeni nu știa exact ce trebuie să facă. A trebuit să învăț și eu, din mers, ce era de făcut. Apoi există o provocare despre care se vorbește mai puțin, expunerea publică. Nu este deloc comodă. Sunt o persoană destul de expusă și de vizibilă, iar această vizibilitate atrage și multe neplăceri. Vorbesc despre hărțuire, inclusiv despre situații foarte serioase și foarte periculoase, care au ajuns în sfera penalului. Este una dintre realitățile pentru care, probabil, mulți oameni nici nu se gândesc atunci când văd doar funcția de manager. Este extrem de neplăcut când expunerea nu se mai oprește la tine și ajunge să-ți invadeze viața personală, familia, copilul. Asta este îngrozitor!

O să spun cândva povestea vieții mele ca manager. Nu le-aș numi neapărat cancanuri, dar aceste povești sunt documentate și poate, la un moment dat, va veni vremea să fie spuse. Apoi sunt influențele politice, pe care nu trebuie să le ascundem. Dacă nu le-aș aminti, probabil cineva ar spune: „Uite, despre cele politice n-a spus nimic”. Da, există și astfel de influențe, care te pot dezechilibra. Poate tocmai de aceea am încercat până acum să mă țin departe de sfera politică. Asta nu înseamnă că nu am o opinie. Este firesc să am.

„A fost o vreme bună a teatrului”

— După atâția ani petrecuți în Teatrul „Toma Caragiu”, ce v-ar plăcea să spună, într-o zi, un spectator despre perioada în care Mihaela Rus a condus această instituție?

— Da, este o întrebare interesantă. Ce mi-ar plăcea să se spună? „A fost o vreme bună a teatrului.” Cred că atât ar fi suficient. Poate că, atunci când se va spune asta, va fi deja o vreme și mai bună — și îmi doresc să fie așa. Dar mi-ar plăcea ca despre perioada aceasta să rămână, simplu, sentimentul că a fost o vremebună a teatrului.

Dincolo de ușile sălii, teatrul își continuă rutina, o repetiție, un decor mutat, o lumină care se aprinde pentru câteva secunde și se stinge din nou. Pentru spectator, totul începe când se ridică cortina. Discuția se încheie, dar ziua Mihaelei Rus continuă. Peste câteva minute o așteaptă repetiția. La începutul interviului spunea că, dimineața, „încă din parcare intră managerul”. Acum, dincolo de ușa biroului, o așteaptă din nou scena. Poate că tocmai între aceste două lumi — biroul managerului și lumina scenei — se scrie, de peste un deceniu, povestea ei la Teatrul „Toma Caragiu”.

Iar pentru final, Mihaela Rus nu cere cuvinte mari. Îi ajunge unul singur dintre cele mai simple bilanțuri: „A fost o vreme bună a teatrului.”

Dincolo de cortină sunt oameni, alegeri, emoții și multă «nebunie frumoasă». Restul poveștii am lăsat-o să fie spusă chiar în fața camerei…Vă las să descoperiți conversația noastră, în interviul video.

Text, foto și video: Alexandru OLTEANU