În prima parte a interviului, Paul Olteanu ne-a vorbit despre copilăria sa în Ploiești și despre felul în care tehnologia ne schimbă viața. Continuăm cu vulnerabilitatea pe care mulți bărbați învață să o ascundă, cu momentele grele din relații, cu nevoia de a fi iubiți și atunci când greșim și cu urmele pe care experiențele din copilărie le lasă la maturitate.

Un dialog în care ai fost invitat a purtat un titlu care mi-a rămas în memorie: „Când un bărbat plânge, o femeie se vindecă”. Ce este, de fapt, în spatele acestei formulări?

Paul Olteanu: În primul rând, este important să spun că ideea îi aparține Petronelei Rotar, psihoterapeut. Ea a formulat-o într-o conferință, iar eu am citat-o într-o conversație. Nu este maxima mea. Ideea din spate este că bărbații sunt educați, adesea, să nu arate vulnerabilitate: să fim puternici, să nu plângem, să nu exprimăm frică. Tristețea și frica sunt tratate uneori ca emoții „feminine”, de care bărbații ar trebui să stea departe. Eu cred că avem nevoie, și bărbații, și femeile, să reintrăm în contact cu propriile emoții.

Este multă putere în capacitatea de a sta cu tristețea, cu frica, cu vulnerabilitatea. Iar eu am rezonat cu ideea Petronelei pentru că, într-o relație, o femeie are uneori nevoie să vadă că bărbatul de lângă ea își poate lăsa rana la vedere. Nu în sensul de slăbiciune, ci în sensul de vulnerabilitate.

Când pot să plâng în prezența partenerei mele sau când pot să le spun colegilor: „Băi, nu știu. Mi-e teamă. Nu sunt sigur ce se întâmplă cu bugetul organizației anul viitor”, dau jos armura. Iar asta ne apropie. Pentru mine, metafora Petronelei – „când un bărbat plânge, o femeie se vindecă” – vorbește despre această posibilitate de reconectare.

Cum vezi relația dintre un bărbat și o femeie atunci când apar momentele grele? Cum păstrezi înțelegerea și vulnerabilitatea fără ca doi oameni să ajungă unul împotriva celuilalt?

Paul Olteanu: Aș începe prin a spune că am făcut un sezon întreg pe tema asta – sezonul 14 din Mind Architect, împreună cu Pagina de Psihologie – tocmai pentru că unele lucruri nu încap în rețete de tipul „trei pași pentru o relație bună”. Nu cred că există o rețetă universală. Cred însă că există principii care ne pot ajuta. Și, dacă vorbesc la persoana întâi, mai mult din poveste decât din teorie, unul dintre lucrurile care pe mine m-au ajutat – inclusiv din relațiile care nu au funcționat sau s-au încheiat – este sentimentul acesta: chiar dacă am altă părere decât tine, nu îți vreau răul.

Siguranța psihologică dintre parteneri este enorm de importantă. Să putem fi în dezacord fără să simțim că suntem unul împotriva celuilalt. Pentru mine, diferența dintre o relație care a avut asta și una care nu a avut-o este foarte palpabilă.

Nu cred nici în mitul că bărbații sunt raționali și femeile emoționale. Nu are fundament științific.

Cercetările lui John Gottman arată că aproximativ 69% dintre conflictele din cuplu sunt „perpetue”: nu dispar pur și simplu, pentru că țin de diferențe de personalitate, valori sau stil de viață. La 40 de ani, eu nu mai cred că o relație bună este una în care toate problemele dispar. Cred că este una în care învățăm să le gestionăm cât mai onorabil. Asta poate însemna să vorbim pe rând și să ne ascultăm. Să facem diferența dintre a critica un comportament și a ataca persoana: „Mă deranjează ce ai făcut” este cu totul altceva decât „Ești needucat” sau „Așa ești tu”.

Poate să ajute și practica recunoștinței. Nu doar să fiu recunoscător în mintea mea, ci să-i spun omului concret ce am văzut: „Îți mulțumesc că ți-ai făcut timp să-mi pregătești micul dejun. Știu că ai dormit puțin și totuși ai făcut efortul ăsta pentru mine”. Când feedback-ul este specific, devine mult mai autentic decât un simplu „mulțumesc”.

Și asta trece dincolo de cuplu. Dacă îi spui cuiva „ești deștept”, e ceva foarte general. Dacă îi spui: „Faptul că ai citit cartea asta și ai făcut legătura între două idei m-a făcut să văd cât de bine înțelegi subiectul”, omul știe ce ai observat. Aprecierea devine reală.

Iar aici merită să spun ceva ce repet des: emoția și rațiunea nu sunt două lumi complet separate. Funcționează împreună. Nu există decizii importante pur raționale, după cum nici emoția nu funcționează într-un vid lipsit de orice analiză.

Ai vorbit despre iubire și apreciere. Cum ajunge un om obișnuit să creadă că poate fi iubit și atunci când nu performează, nu oferă, nu demonstrează nimic spectaculos?

Paul Olteanu: Trăind experiențe în care nu arată nimic spectaculos și descoperind că este, în continuare, iubit.

Cred că acesta este unul dintre cele mai complicate lucruri de pus în practică. Sistemul nostru nervos învață din ceea ce trăiește, nu doar din ceea ce îi spunem. La un nivel profund al memoriei, învățăm prin experiențe care au un deznodământ pozitiv sau negativ. Dacă eu am avut experiențe repetate în care am învățat că nu merit iubire decât dacă performez, nu este suficient să-mi spun rațional: „De azi cred altceva”.

Recablarea – dacă folosim termenul acesta – apare când mă pun în situații în care pot greși, pot eșua, pot să nu fiu perfect și descopăr că oamenii importanți rămân lângă mine. Asta este partea grea. Perfecționismul funcționează asemănător: ai o asociere între greșeală și durere. Dacă, în copilărie, o notă mai mică decât zece era sancționată sau greșeala venea cu pedeapsă, sistemul nervos poate rămâne foarte investit în performanță.

Din experiența mea personală, inclusiv uitându-mă la relația mea de cuplu de acum, este foarte vindecător să ai în viața ta pe cineva despre care simți că te iubește și când ești mai puțin bine, și când greșești, și când ești imperfect. Este efectiv vindecător.

Trauma și ceea ce rămâne în noi după experiențele dificile

Pentru că am ajuns aici: ce părere ai despre traumele copilăriei? Se vorbește enorm despre ele. Ce înseamnă, de fapt, trauma?

Paul Olteanu: În primul rând, aș defini termenul. Trauma este o experiență trăită în care resursele sistemului nervos sunt mai mici decât provocarea pe care viața o pune în fața noastră.

Dacă folosim o împărțire populară, putem vorbi despre trauma cu „T mare” și trauma cu „t mic”. „T mare” înseamnă experiențe adverse majore: să-ți vezi părinții murind într-un accident, să treci prin abuz fizic sau sexual, bullying sever și alte situații în care sistemul nervos este copleșit. Adaptările care apar au, inițial, rolul de a te ține în viață.

Poate apărea disocierea: în anumite situații nu mai ești prezent, simți că te desprinzi de corp. Poate apărea evitarea: când există tensiune sau conflict, dispari din cameră. Pot apărea mecanisme defensive care, pe termen scurt, te ajută să supraviețuiești situației, dar, pe termen lung, te încurcă.

Trauma cu „t mic” nu înseamnă neapărat o singură experiență mare, ci multe experiențe mici, precum ridicarea tonului zilnic, îmbrânceli, trasul de perciuni, o palmă peste ceafă, microagresiuni repetate. Și acestea pot învăța sistemul nervos să funcționeze defensiv. În copilărie e ca și cum scriem niște linii de cod care ne ajută într-o situație pentru care resursele noastre sunt insuficiente. Problema este că același cod poate rula și la maturitate, într-un context în care nu mai este adaptat realității.

De asta cred că psihoterapia poate fi utilă, măcar într-un moment al vieții. Cum mergem la dentist sau la mecanic, putem să ne ducem și mintea, sufletul, din când în când, la un terapeut. Nu spun că toată lumea trebuie să fie permanent în terapie.

Și cred că acum există și riscul de a merge în extrema cealaltă: să numim totul „traumatizant” și să ne temem să-i spunem „nu” unui copil. Echilibrul este important. Au existat generații în care pedepsele erau aproape medievale – bătaie cu cureaua, cu furtunul de la mașina de spălat, stat în genunchi pe coji de nucă. Faptul că uneori asemenea pedepse produceau disciplină nu înseamnă că erau bune. Dacă ne uităm doar la rezultat – „copilul a luat premiul întâi” –, ratăm costul psihologic. Aceeași experiență care te poate face să nu vrei să greșești te poate transforma într-un elev premiant, dar, mai târziu, poate face din tine un părinte sau un manager cu standarde atât de rigide încât distrugi stima de sine a oamenilor din jur. De aceea nu este suficient să evaluăm doar rezultatul.

Sursa foto: https://www.facebook.com/paulolteanu

Text: Alexandru OLTEANU