Cuvintele potrivite într-o lume grăbită. Dialog cu dr. Corina Popa, fondatoarea Școlii de Gramatică

„A vorbi corect înseamnă să găsești cuvintele potrivite pentru ceea ce gândești și simți.” Corina Popa

Trăim în vremurile în care cultura are viteza unui campion de Formula1. Informația ajunge la noi aproape instantaneu, telefonul a devenit o prelungire a mâinii, un gadget aproape indispensabil, iar gestul de a derula ecranul pare, uneori, mai firesc decât răbdarea de a rămâne câteva minute asupra unei pagini de carte. Citim titluri, nu cărți, privim fragmente, nu povești, memorăm replici, dar uităm ideile.

Vedem, citim, trecem mai departe. Dăm „like” sau „dislike”, aprobăm, respingem înainte de a înțelege, reacționăm înainte de a reflecta. Câștigăm timp, dar riscăm să pierdem tocmai acel răgaz sufletesc în care se construiește o idee, se naște o întrebare și se caută cuvântul potrivit.

În centrul acestei povești se află Corina Popa, doctor în lingvistică și fondatoarea proiectului „Școala de Gramatică”. În prezent, este lector la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii din cadrul Facultății de Litere a Universității din București și realizează rubrica de gramatică a emisiunii „Vorbește lumea”, de la Pro TV.

Pe Corina Popa am cunoscut-o anul trecut, când am avut plăcerea să realizez un material de presă despre omul și profesoara care a avut curajul să scoată gramatica dintre copertele manualelor și să o ducă printre oameni, pe stradă și pe rețelele sociale. A fost întâlnirea mea cu un om care nu privește limba română de la înălțimea catedrei și nici nu stă cu temutul creion roșu gata să sancționeze fiecare greșeală. Plăcerea acelui dialog și satisfacția profesională de a lucra cu Corina Popa m-au făcut să revin.

Anul universitar abia s-a încheiat. Examenele au fost susținute, cataloagele s-au închis, iar rezultatele Bacalaureatului au readus în spațiul public întrebările pe care ni le punem aproape în fiecare vară: cât mai citesc tinerii, cât înțeleg din ceea ce citesc, cât de bine reușesc să își exprime gândurile și, mai ales, ce fel de școală le oferim?

Între carte și ecran. Ce ne spun rezultatele de la Bacalaureat

Ca jurnalist, consider că am datoria să punctez o realitate despre care vorbesc tot mai mulți profesori, părinți și oameni de cultură, lectura îndelungată pierde teren în fața consumului rapid de conținut, iar cartea este concurată de nesfârșitul „scroll” al rețelelor sociale.

Nu este corect să condamnăm o generație întreagă și nici să afirmăm că niciun tânăr nu mai citește. Există tineri extraordinari, pasionați de carte, cultură și cunoaștere.

Potrivit Eurostat, numai 29,5% dintre persoanele cu vârsta de cel puțin 16 ani din România declaraseră că au citit măcar o carte în ultimele 12 luni, cel mai redus procent dintre statele Uniunii Europene incluse în statistică. Datele se referă la întreaga populație de peste 16 ani, nu exclusiv la tineri. În același timp, rețelele sociale ocupă un loc uriaș în viața noilor generații – în 2025, 89,3% dintre europenii cu vârste între 16 și 29 de ani declarau că folosesc astfel de platforme. La prima sesiune a Bacalaureatului din 2026, după soluționarea contestațiilor, rata generală de promovare a fost de 76,9%. Au promovat 97.020 de candidați, iar pentru absolvenții promoției curente rata de reușită a ajuns la 81,6%. La proba de Limba și literatura română au fost obținute 499 de note de 10. Dincolo de aceste reușite, au existat și 29.084 de candidați respinși. La momentul redactării acestui material, sesiunea a doua a Bacalaureatului 2026 se află în desfășurare, fiind programată în perioada 3–24 august, astfel încât nu există încă rezultate finale.

„A fi ascultat cu adevărat, nu doar auzit”.

De aici începe dialogul cu profesoara Corina Popa, un dialog despre gramatică, dar mai ales despre oameni. Despre copiii care ajung să se teamă de greșeli și despre adulții care au idei, dar nu au încredere să le exprime.

Cine era Corina Popa înainte de „Școala de Gramatică”?

Același om simplu, curios și muncitor. O profesoară care învață alături de cei cărora le predă. Școala de Gramatică nu m-a schimbat ca vocație, ci mi-a oferit un alt mod de a o pune în practică. Am înțeles că educația nu se întâmplă doar între pereții unei săli de clasă și că există foarte mulți oameni care își doresc să comunice mai bine, dar nu au avut contextul potrivit pentru a învăța. Proiectul „Școala de Gramatică” a apărut odată cu întrebarea „ce-ar fi dacă am duce regulile gramaticale pe stradă, printre oameni și le-am explica prietenos, cald, deschis?”. Așa am ajuns să transform câteva dicționare în jocuri, reguli gramaticale în versuri postate pe rețelele de socializare sau afișate prin autobuzele din Ploiești.

A existat un moment în care ați simțit că trebuie să schimbați ceva în sistem?

Zi de zi simt că trebuie schimbat ceva. Zi de zi descopăr lucruri care ar putea fi făcute mai bine. Dar nu am pornit cu ambiția de a schimba sistemul. Am pornit cu dorința de a schimba experiența de învățare a oamenilor.

Ce v-a durut cel mai tare în relația cu educația din România?

Greu de ales. Sunt multe probleme pe care le-aș dori rezolvate: subfinanțarea, birocrația, inechitatea, faptul că educația este declarată, dar nu este tratată ca o prioritate. În experiența mea de elevă, mai ales în gimnaziu, cel mai tare m-a durut să văd cât de mulți copii ajung să asocieze învățarea cu teama. Că sunt mai puțin valoroși dacă nu știu un răspuns sau dacă folosesc o formă greșită. Or, educația ar trebui să fie exact opusul: spațiul în care ai voie să întrebi, să greșești, să cauți și să crești. Cred că una dintre cele mai importante misiuni ale unui profesor este să transforme teama în curiozitate. Pentru că un om curios va continua să învețe toată viața. Un om căruia îi este teamă să greșească va evita, de multe ori, să mai încerce.

Corina Popa nu vorbește despre o ruptură spectaculoasă. Vorbește despre observații acumulate zi după zi și despre probleme care se repetă până când devin imposibil de ignorat.

De ce gramatică și nu altceva?

Pentru că gramatica este mult mai mult decât un ansamblu de reguli. Ea ne învață să avem structură și rigoare în gândire, să argumentăm coerent, să comunicăm clar și să ne adaptăm mesajul în funcție de context și de interlocutor. Înainte de a fi o disciplină școlară, gramatica este un exercițiu de organizare a gândurilor.

Există prejudecata că regulile limitează creativitatea. Eu cred exact contrariul. Gramatica nu este radarul exprimării, ci punctul ei de plecare. Creativitatea se dezvoltă acolo unde există o bază solidă. Îmi place să compar gramatica cu arhitectura. Regulile sunt fundația și structura de rezistență a unei clădiri. Ele nu hotărăsc dacă vei construi o casă, o bibliotecă sau o catedrală și nici nu îi impun stilul. Se asigură doar că ceea ce construiești va rezista. La fel este și cu limba: regulile nu îngrădesc originalitatea, ci îi oferă stabilitate. Cu cât stăpânești mai bine structura, cu atât ești mai liber să creezi.

Ce ați văzut în oameni, în elevi, încât ați spus: „nu se mai poate așa”?

Am văzut oameni inteligenți care evitau să vorbească în public sau să scrie un e-mail important de teamă să nu fie judecați pentru o greșeală. Mi s-a părut nedrept ca potențialul cuiva să fie umbrit de nesiguranța în exprimare. În același timp, am văzut și reversul medaliei: oameni care nu făceau greșeli gramaticale, dar nu reușeau să comunice. Pentru că exprimarea înseamnă mai mult decât respectarea unor reguli. Înseamnă claritate, empatie și capacitatea de a ajunge la celălalt. De aceea am simțit că este nevoie de un alt mod de a vorbi despre gramatică: unul care să le dea oamenilor încredere, nu teamă.

A fost un pariu sau o nevoie personală?

Nici una, nici cealaltă. A fost o continuare firească a muncii mele. Nu am simțit că fac un pariu și nici că răspund unei nevoi personale. Am simțit, pur și simplu, că pot fi de folos.  Mi-am dorit să ajung la oameni și dincolo de sala de clasă, să le arăt că limba română poate fi înțeleasă fără teamă și că gramatica nu este un scop în sine, ci un instrument care ne ajută să comunicăm mai bine. 

Curiozitatea, mi-a îndreptat dialogul către o temă care depășește granițele sălii de clasă. Nu mai vorbim doar despre felul în care folosim limba română, ci și despre felul în care alegem să ne adresăm unii altora.

Care este cea mai mare problemă a limbajului în România azi?

Cred că cea mai mare problemă nu este că oamenii mai fac greșeli gramaticale. Cea mai mare problemă este felul în care comunicăm unii cu alții. Trăim într-o cultură a vitezei, în care răspundem înainte să ascultăm, comentăm înainte să înțelegem și reacționăm înainte să reflectăm. Limbajul devine tot mai impulsiv și tot mai puțin atent. Rețelele sociale au amplificat acest fenomen. Spațiul public este adesea dominat de etichete, ironii și jigniri, nu de argumente. Nu cred că avem doar o problemă de exprimare, ci și una de respect față de interlocutor. Felul în care vorbim spune ceva despre felul în care îi privim pe ceilalți.

Tocmai de aceea cred că educația lingvistică înseamnă mai mult decât învățarea unor reguli. Înseamnă să înveți să asculți, să argumentezi și să porți un dialog fără să-l umilești pe cel din fața ta. Într-o societate în care cuvintele sunt folosite cu responsabilitate, relațiile dintre oameni devin mai sănătoase.

„Când nu mai avem răbdare să ascultăm și să argumentăm, începem să ne împărțim în tabere care vorbesc unele despre altele, nu unele cu altele”.

Ne afectează asta ca societate?

Da. Ne divizează. Când nu mai avem răbdare să ascultăm și să argumentăm, începem să ne împărțim în tabere care vorbesc unele despre altele, nu unele cu altele. Cred că felul în care comunicăm modelează felul în care gândim și conviețuim. O societate care își pierde dialogul își pierde, treptat, și capacitatea de a construi împreună.

Ce înseamnă, de fapt, „a vorbi corect”?

A vorbi corect înseamnă, înainte de toate, să reușești să traduci în cuvinte, cât mai fidel, ceea ce gândești și ceea ce simți.Înseamnă să îți adaptezi mesajul la context și la interlocutor.A vorbi corect nu înseamnă doar să nu greșești. Înseamnă să găsești cuvintele potrivite pentru gândurile potrivite, în contextul potrivit.Înseamnă să fii coerent, să respecți normele limbii literare și, mai ales, să îi faci pe ceilalți să înțeleagă exact ceea ce ai vrut să le transmiți. 

Credeți că limbajul influențează caracterul unui om? Ce spune felul în care vorbim despre cine suntem?

Cred că relația este una reciprocă. Caracterul influențează felul în care vorbim, dar și limbajul ne modelează, în timp, caracterul. Cuvintele pe care le folosim ne formează obiceiurile de gândire și de relaționare. De asemenea, felul în care alegem cuvintele spune ceva despre valorile, disciplina și respectul nostru pentru ceilalți.

Cuvintele nu transmit doar informații. Ele spun ceva și despre omul care le rostește, despre valorile lui, despre răbdarea sa și despre modul în care îl privește pe cel din față.

Poate gramatica să schimbe destinul cuiva?

Da, cred că poate. Nu pentru că gramatica, în sine, schimbă un destin, ci pentru că schimbă felul în care gândim, comunicăm și ne raportăm la lume. Exprimarea clară deschide uși: la un interviu, într-o negociere, într-o sală de curs sau într-o conversație care poate schimba cursul unei vieți.

Într-o epocă în care comunicarea se simplifică și se accelerează, gramatica este un exercițiu de răbdare și de luciditate. Ne obligă să ne ordonăm gândurile înainte de a le așeza în cuvinte. Iar acest exercițiu nu poate fi făcut în locul nostru de nicio tehnologie, nici măcar de inteligența artificială. Trăim într-o cultură a vitezei. Un creier hrănit exclusiv cu materiale video scurte și reacții de tip like sau dislike devine mai eficient în reacție, dar mai puțin obișnuit cu reflecția. Câștigăm viteză, dar riscăm să pierdem profunzime. Avem acces instantaneu la informații, dar uităm, uneori, cum se construiește o idee, cum se argumentează o convingere și cât efort presupune găsirea cuvintelor potrivite pentru ceea ce gândim și simțim.

De aceea cred că studiul gramaticii este mai actual ca oricând. Nu pentru că ne învață doar să vorbim corect, ci pentru că ne învață să gândim cu rigoare și să comunicăm cu responsabilitate. Iar acestea sunt competențe care pot schimba un parcurs profesional, o relație sau chiar destinul unui om.

Cum vedeți educația în România peste 10 ani?

Educația din România de peste zece ani depinde de alegerile pe care le facem astăzi pentru generațiile viitoare. Depinde de felul în care vom reuși să protejăm democrația, de cât vom investi în educație, de statutul pe care îl vom acorda profesorilor și de importanța pe care o vom da culturii și lecturii. Depinde de cât, ce și cum citim. De felul în care ne informăm și de capacitatea de a gândi critic într-o lume în care informația circulă cu o viteză fără precedent. Educația României de peste zece ani se decide astăzi: în școli, în familii, în spațiul public, în mediul virtual, în felul în care folosim tehnologia și în fiecare alegere prin care arătăm că viitorul merită pregătit, nu doar așteptat.

Viitorul despre care vorbește Corina Popa nu este deloc întâmplător. El începe în prezent, prin decizii concrete și prin felul în care statul, școala și familia aleg să trateze educația.

Ce ar trebui schimbat urgent?

Dacă ar fi să aleg câteva priorități, aș începe cu finanțarea adecvată a educației. Nu putem cere performanță unui sistem pe care nu suntem dispuși să îl susținem. La fel de importantă este investiția în profesori. Pregătirea lor inițială și continuă ar trebui să fie o prioritate națională, pentru că nicio reformă nu poate avea succes fără profesori bine pregătiți și respectați. În același timp, cred că trebuie să facem mai mult pentru copiii din mediile vulnerabile. Educația ar trebui să reducă inegalitățile, nu să le adâncească.

Și, poate mai mult ca oricând, avem nevoie de o educație pentru cetățenie democratică: să îi învățăm pe tineri să fie activi civic, să gândească critic, să distingă faptele de opinii și să se ferească de impostură și dezinformare.

Ce mesaj aveți pentru profesori?

Să nu subestimeze niciodată puterea unui cuvânt spus la momentul potrivit. Uneori, o încurajare sinceră, o întrebare bine pusă sau încrederea acordată unui elev pot avea ecouri pe care profesorul nu le va cunoaște niciodată.

După discuția despre școală, societate și viitor, am încheiat interviul într-un ritm mai rapid. Am făcut un pact cu distinsa mea interlocutoare și m-am jucat cu regulile gramaticii. Punct ochit, punct lovit, fără cratimă sau puncte de suspensie. Întrebări scurte, pentru răspunsuri care spun, uneori, mai mult decât un discurs întreg.

Ce cuvânt vă definește?

Demnitate.

Ce vă enervează cel mai tare?

Aroganța.

Un profesor care v-a schimbat viața?

Sunt mai mulți profesori care au crezut în mine înainte să reușesc eu însămi să o fac. Nu ar fi corect să numesc unul singur, dar le transmit gândurile de recunoștință ori de câte ori am ocazia.

Ce înseamnă pentru dvs. „a fi înțeles”?

A fi ascultat cu adevărat, nu doar auzit.

Ce nu spuneți niciodată în public, dar simțiți?

Îmi păstrez mereu problemele personale și grijile în spațiul privat. Cred că elevii și studenții au nevoie de un profesor prezent 100% în procesul de învățare, nu de povara problemelor lui personale.

La capătul acestui dialog, mi-am dat seama că planul meu de interviu pornise de la gramatică, dar a ajuns grație invitatei mele mult mai departe. Mi-am propus să vorbim despre limba română, despre lectură, despre școală, despre rețelele sociale și despre felul în care tehnologia ne schimbă obiceiurile. Am ajuns însă să vorbim despre oameni. Despre teama de a greși, despre nevoia de a fi ascultați, despre demnitate, despre profesori și despre puterea unei încurajări rostite la momentul potrivit. Reîntâlnirea cu Corina Popa mi-a confirmat că un interviu adevărat nu se măsoară doar în întrebări bune și răspunsuri consistente.

Poate că acesta este și cel mai important răspuns al dialogului purtat cu Corina Popa, acela că limba română nu este doar în manuale, în DEX-uri sau în sălile de curs. Limba română se află în fiecare conversație, în fiecare mesaj, în fiecare gest de încurajare și în fiecare cuvânt pe care alegem să nu-l folosim pentru a răni.

Iar a vorbi corect înseamnă, poate, înainte de toate, să nu uiți că, dincolo de cuvinte, se află întotdeauna un om.

Text: Alexandru OLTEANU

Foto: arhiva personală Corina POPA