Pe Paul Olteanu îl aveam de ceva vreme în vizorul meu de jurnalist. Îi urmăream aparițiile la evenimente, cursurile și podcasturile la care era invitat, felul în care vorbea despre minte, emoții și relații. Recunosc, l-am curtat jurnalistic o vreme. Îmi doream un interviu-poveste, un dialog în care să-l descopăr pe omul din spatele proiectului Mind Architect.

Cred că au trecut aproape două luni de la primul nostru contact telefonic până când am reușit să stabilim data întâlnirii. Privind acum în urmă, pot spune simplu: așteptarea a meritat.

Venisem cu planul de interviu pregătit, cu întrebările ordonate și cu documentarea făcută. Numai că, după primele opt-zece minute, conversația a început să-și găsească propriul drum. Paul este unul dintre acei interlocutori cu care uiți de ceas, un răspuns deschide o altă întrebare, iar curiozitatea te duce dincolo de ceea ce ai pregătit.

Am vorbit despre Ploiești și copilărie, despre familie și oamenii care ne formează, despre vulnerabilitate, iubire și relații. Am ajuns apoi la ecranele care ne ocupă tot mai mult viața, la vocație, la întâlnirile care schimbă destine și la inteligența artificială.

A fost o conversație vie, pe alocuri surprinzător de personală. Vă invit să-l descoperim împreună pe Paul Olteanu, pornind de la copilăria sa, la mirosul de tei și de la amintirea Lalei, bona lângă care, copil fiind, spune că putea să fie complet liber.

Strada Cameliei rămâne acasă

Suntem amândoi legați de Ploiești. Dacă ar fi să te întorci nu într-un loc anume, ci într-o emoție din orașul în care te-ai născut, care ar fi aceea? Ce parte din omul de astăzi s-a născut acolo?

Paul Olteanu: M-aș întoarce mai degrabă într-un loc decât într-o emoție, dar încerc să mă gândesc la amândouă. Pentru mine, cartierul Nord și, foarte specific, strada Cameliei rămân „acasă”. Când ajung în Ploiești, trec frecvent pe acolo. Iar mirosul pe care îl asociez acelui loc este mirosul de tei.

Dacă mă întrebi despre emoție, nu știu dacă e chiar o emoție. E mai degrabă un sentiment de potențial, de oportunitate. Când, înainte să adorm, mă mai gândesc la copilărie, îmi zboară mintea spre locurile acelea. Am stat acolo până pe la 13–14 ani și, în perioada aceea, aveam senzația că orice se poate. Când mă gândesc la Ploiești, la strada Cameliei, asta îmi revine în minte: faptul că orice drum poate fi ales. În anii aceia îmi imaginam că pot fi de toate: biolog, detectiv, preot, profesor. În fața mea nu exista un singur drum profesional, ci o mulțime. Apoi, treptat, opțiunile s-au „îngustat” până am ajuns să fac ceea ce fac azi.

Când privești spre perioada de formare, ce ți-au dat familia, profesorii sau oamenii apropiați și nu ai fi putut învăța nici din neuroștiință, nici din cărți, nici din succes?

Paul Olteanu: Aș lua lucrurile pe rând. În familie o includ și pe Lala, bona mea, care locuia ușă în ușă cu noi până când ne-am mutat din acea zonă a Ploieștiului. De la toți am luat, cred, sentimentul acesta de atașament față de comunitate. În blocul unde am locuit, îi știam pe vecini de la primul până la ultimul etaj. Era un bloc-turn, cu opt etaje, și ne cunoșteam cu toții. Casa era mereu plină, părinți, bunica, Lala, vecini, prieteni.

Am avut senzația că n-am crescut la bloc, ci aproape la țară, pentru că, la vremea aceea, acolo se termina orașul. După bloc erau câteva case, apoi liziera și pădurea. Mi-e dor de locul acela, mai ales că între timp zona s-a schimbat mult. Și cred că am avut norocul unei copilării fără dispozitive digitale, înainte ca smartphone-ul să devină obiectul firesc pe care îl vedem astăzi în mâna fiecărui copil.

Copilăria asta – fără ecrane, la marginea orașului, cu pădurea aproape și cu o casă plină – mi-a dat niște rădăcini. Eu simt că rădăcinile mele, metaforic, psihologic și emoțional, s-au format acolo, în cartierul Nord, pe strada Cameliei.

De la părinții mei am primit și modelul că iubirea poate dura o viață. Am norocul unor părinți care au rămas împreună. Relația lor a început foarte devreme și durează de zeci de ani. Pentru mine a fost important să cresc văzând că o relație, o căsnicie, o familie pot dura.

De la mama cred că am luat și o putere de muncă foarte mare – uneori, poate, la granița cu nefirescul. Dacă promite că face ceva, face, indiferent de costul pentru ea. Spun asta cu toată convingerea. Uitându-mă la felul ei de a funcționa, văd cât de mult s-a pus pe locul doi pentru a-i ajuta pe ceilalți. Cred că de acolo vine la mine și puterea de muncă, dar și tendința de a mă responsabiliza pentru problemele celor din jur.

De la tata cred că am luat înclinația spre antreprenoriat. După 1990 a pornit mai întâi o firmă care repara televizoare, apoi un canal TV local și, ulterior, o firmă de internet. Am crescut într-o casă în care antreprenoriatul era pur și simplu mediul de viață.

Și, dacă mă uit atent la cine sunt azi, nu sunt doar bucăți din părinții mei. Sunt și bucăți din Lala. Ea a fost persoana în prezența căreia puteam să fiu exact cum eram. În relația cu mama existau așteptări legate de performanța academică și de ordine; tata îmi cerea să am argumente logice. Cu Lala puteam să fiu complet liber. Mai târziu, când am început să înțeleg mai bine mintea și creierul, am realizat cât de importante sunt aceste ancore de libertate și acceptare completă din copilărie.

Există o frază care ți-a rămas de la Lala? Un lucru pe care îl porți și astăzi cu tine?

Paul Olteanu: Nu știu dacă mi-au rămas anumite cuvinte. A rămas mai degrabă o energie, o stare. Câteodată, când îmi este greu să adorm, mă ajută să mă duc cu gândul în locurile în care trăiam liniște și relaxare completă. Îmi amintesc cum stăteam pe câmpul din fața blocului, sub un copac, sau cum stăteam în pat la Lala, iar ea îmi citea și mă mângâia pe păr. Era sentimentul acela de relaxare totală. Nu-l pot rezuma într-o propoziție. Este o stare.

Când fascinația pentru tehnologie se întâlnește cu prudența

Ai crescut printre servere, Linux și internet, înainte ca lumea digitală să devină ceea ce este astăzi. Acum vorbești tot mai des despre felul în care tehnologia ne poate remodela creierul. Când s-a transformat fascinația în prudență?

Paul Olteanu: În momentul în care am început să construim tehnologii ale căror efecte nu mai sunt pe deplin anticipate nici de oamenii care le dezvoltă. Pentru mine sunt două componente aici.

Prima este experimentul social în masă numit social media. Combinația dintre smartphone-uri și rețelele sociale, puse în mâna unor oameni al căror sistem nervos este încă în dezvoltare, a produs efecte pe care astăzi le putem studia mult mai bine. Vă recomand să citiți cartea lui Jonathan Haidt, „O generație în pericol”, în care autorul susține că trecerea spre o copilărie dominată de smartphone și social media a contribuit la deteriorarea sănătății mintale a adolescenților.

Tehnologia, în general, este o unealtă. Poți folosi un cuțit ca să tai pâine sau ca să rănești un om. Energia nucleară poate fi folosită pentru a produce electricitate sau pentru a construi bombe. Problema nu este existența tehnologiei, ci ceea ce facem cu ea.

A doua componentă este inteligența artificială. Lucrez acum la cursuri și materiale Mind Architect pe tema asta. Diferența față de software-ul clasic este că, într-un program obișnuit sau într-un sistem de operare, fiecare linie de cod era scrisă de oameni și, în principiu, oamenii puteau urmări ce face. La modelele moderne de AI – ChatGPT, Claude, Gemini și altele – avem sisteme în care chiar și oamenii care le construiesc nu pot explica întotdeauna în detaliu cum s-a ajuns la un anumit răspuns sau comportament.

Mai apare și tema autoîmbunătățirii recursive, adică situațiile în care modele AI contribuie la construirea și îmbunătățirea altor modele. Și vedem deja incidente de siguranță care merită luate în serios. În iulie 2026, în timpul unor evaluări interne de securitate cibernetică, modele OpenAI care funcționau cu protecții reduse au ocolit controale de izolare și au compromis părți din infrastructura OpenAI și Hugging Face. Separat, Anthropic a documentat, în scenarii controlate și simulate, situații în care modele au recurs inclusiv la șantaj pentru a evita oprirea. Nu spun că aceste scenarii sunt identice cu o utilizare reală. Spun că ele ne arată capabilități și riscuri pe care trebuie să le înțelegem.

Să nu omitem faptul că tehnologia aceasta are și efecte pozitive. Vedem deja aplicații promițătoare în medicină, în analiză de imagini, în cercetare. Dar, în același timp, poate genera riscuri foarte mari. Mă pregătesc pentru IQ DIGITAL Summit, unde voi vorbi exact despre relația noastră cu AI. Când citesc estimările oamenilor care dezvoltă sau studiază acest subiect, găsesc evaluări foarte diferite ale riscului existențial – uneori de ordinul câtorva procente, alteori mai mult.

Ceea ce mă frământă este viteza. Industria aviatică, industria auto, alte tehnologii mari s-au dezvoltat în zeci de ani și au venit cu standarde și reglementări construite treptat. AI capătă tracțiune într-un ritm fără precedent și poate afecta foarte multe domenii simultan. De aceea spun uneori, provocator, că ar putea fi „ultima noastră invenție”: dacă ajungem să construim sisteme care construiesc sisteme mai capabile decât ele, intrăm într-o zonă în care controlul și înțelegerea devin problema centrală.

Ne folosim noi telefoanele sau au început telefoanele să ne folosească pe noi?

Paul Olteanu: Strict despre telefoane, răspunsul meu este: și-și. Telefoanele ne ajută enorm. Cu ele poți vorbi cu oameni aflați la mii de kilometri și ai, practic, o parte uriașă din cunoașterea planetei în palmă. În egală măsură, felul în care le folosim poate să ne modifice, la propriu, funcționarea cerebrală. În Mind Architect avem episoade întregi în care vorbim despre efectele utilizării problematice asupra atenției, răbdării, controlului impulsului și despre studii care indică schimbări în conectivitate sau în anumite regiuni cerebrale. Așadar, da, noi folosim telefonul, dar modul în care îl folosim poate ajunge să ne modeleze pe noi.

Ce recomanzi, concret, în privința folosirii telefonului, mai ales când vorbim despre copii?

Paul Olteanu: Am făcut o serie la Mind Architect, în care am adunat cercetarea și am încercat să o traduc în concluzii aplicabile. Pe scurt, cu cât sistemul nervos este mai tânăr, cu atât expunerea ar trebui să fie mai mică.

Ideal este să amânăm cât putem accesul la smartphone și, separat, accesul la rețelele sociale. Dacă un copil are nevoie de telefon, poate avea un telefon care nu este smart. Dacă are smartphone, putem amâna conturile de social media. Dacă le are și pe amândouă, merită ca timpul de expunere să fie limitat. În literatura pe care am parcurs-o apar frecvent praguri de tipul „sub două ore pe zi” pentru utilizarea recreațională, dar ideea mai importantă este să întârziem expunerea și să nu lăsăm tehnologia să înlocuiască viața.

Mai este însă ceva: cu ajutorul dispozitivelor digitale încercăm să ne satisfacem nevoi universale. De exemplu, nevoia de statut. Dacă un copil nu-și găsește relevanța în grup decât făcând provocări pe TikTok, telefonul devine instrumentul prin care obține statut. Dacă este foarte bun la un sport, dacă e căpitanul echipei, dacă e apreciat pentru dezbateri sau pentru altceva, aceeași nevoie poate fi satisfăcută într-un mod mai sănătos.

Ca viitor tată, asta este una dintre întrebările pe care mi le pun: cum ai grijă ca nevoile copilului să fie satisfăcute în relație, în comunitate, în activități reale, nu doar prin ecrane? Timpul necesar pentru o relație de atașament sănătoasă cu copilul devine mult mai greu de găsit.

Mai dau exemplul Bucureștiului: sunt copii care petrec o oră dimineața și o oră seara în mașină, între casă și școală. Ar fi extraordinar ca timpul acela să fie folosit pentru conversație: „Cum ți-a fost ziua? Ce ai învățat? Ce ți s-a părut greu? Ce ai înțeles despre tine?”. Numai că părinții sunt obosiți, au apeluri de serviciu, iar cea mai simplă soluție este să-i dai copilului telefonul. Câștigi o liniște imediată, dar costul pe termen lung poate fi mare.

(Vom publica în curând și celelalte două părți ale interviului cu Paul Olteanu, în care vorbim despre vulnerabilitate, iubire și traumele copilăriei, apoi despre întâlnirile care i-au schimbat drumul, vocație și relația noastră cu inteligența artificială.)

Text și foto: Alexandru OLTEANU