Când limba română a început să-și ceară scuze că mai există

„Limba română este patria mea.” — Nichita Stănescu

Eseu de Ziua Limbii Române

În fiecare an, la 31 august, limba română este scoasă din sertarele bibliotecilor și așezată la loc de cinste, pentru o zi de sărbătoare. Îi spunem „La mulți ani!”, rostim versuri, îi invocăm pe Eminescu, Nichita Stănescu, Creangă, Păunescu și pe mulți alții. Vorbim despre identitate, istorie și cultură, iar pentru o zi avem impresia că ne-am amintit cât de bogată și de frumoasă este limba în care ne-am rostit primele cuvinte.

A doua zi însă, surpriză: solemnitatea se stinge, trece ca pasărea prin văzduh, iar limba se întoarce în tumultul vieții cotidiene, unde o așteaptă meeting-ul, deadline-ul, feedback-ul, target-ul, call-ul, content-ul, challenge-ul, update-ul și întreaga familie de cuvinte care par să fi primit, în ultimii ani, nu doar „permis de ședere”, ci chiar drept de proprietate în vocabularul nostru.

Nu este, desigur, o dramă în sine. Limba română s-a format și a crescut prin întâlniri succesive cu alte limbi, a primit influențe slave, grecești, turcești, maghiare, germane, franceze și italiene, iar astăzi este firesc să primească și din engleză, limba afacerilor, a internetului și a unei lumi în care click-ul face parte din cotidian.

Problema începe în clipa în care cuvântul străin nu mai vine să completeze un gol, ci să împingă în umbră un cuvânt românesc perfect funcțional. Și, în opinia mea, nu pentru că primul ar fi mai precis sau mai necesar, ci pentru că pare mai elegant, mai modern, mai occidental sau, ca să folosim tocmai unul dintre termenii deveniți între timp aproape inevitabili, mai cool.

Nu mai vorbim doar despre lingvistică, ci despre felul în care ne privim propria limbă și, poate, despre un soi de „sfială culturală” care ne face să credem că un cuvânt cântărește mai mult dacă sună trendy.

Frizerul, de pildă, pare să fi pierdut de mult duelul cu hairstylistul. Bucătarul s-a retras, mai ales în restaurantele cu nume sonore, în spatele titulaturii de chef, iar croitorul, reprezentantul unei meserii vechi și precise, pare uneori prea modest pentru o epocă în care creatorul de haine trebuie să fie fashion designer. Secretara a dispărut din multe organigrame și s-a întors, cu o haină lexicală mai elegantă, sub titulatura de asistentă managerială, în timp ce antrenorul personal a devenit personal trainer, șeful de echipă — team leader, iar mentorul, consilierul sau omul dispus să dea sfaturi — coach.

Am putea spune că s-a schimbat mai ales eticheta, ca și cum realitatea ar avea nevoie de o firmă luminoasă în engleză pentru a părea mai valoroasă. Omul face aproape același lucru, numai cartea de vizită sună mai scump.

Nu limba engleză ne obligă să renunțăm la cuvintele noastre. Noi o facem, uneori cu bonomia unor autoproclamați cunoscători ai „limbii universale”. Tot noi am hotărât că „frizer” sună mai puțin sofisticat decât hairstylist, că „bucătar” este prea modest lângă chef și că o „ședință” capătă brusc importanță dacă este ridicată la rangul de meeting.

„A vorbi despre limba în care gândeşti este ca o duminică.” — Nichita Stănescu

Limba română nu a fost niciodată o cetate cu porțile sudate. A împrumutat mereu, a primit, a adaptat, a șlefuit și a transformat. Numai că astăzi cuvintele sosesc prin Wi-Fi, cu notificarea pornită, traversează continentele printr-un simplu scroll și se așază în conversațiile zilnice înainte ca noi să ne mai întrebăm dacă avem cu adevărat nevoie de ele.

Un cuvânt rostit dimineața într-un videoclip din Londra — pardon, din London, dacă vrem să fim în ton — poate fi folosit seara, cu deplină naturalețe, într-o discuție la Ploiești. Nu mai bate la ușă, intră direct, se așază în sufragerie și, fiind musafir, primește locul din capul mesei. Iar după numai câteva zile constatăm, aproape mirați, că pare să fi locuit acolo dintotdeauna.

Există termeni care au intrat firesc în limbă pentru că denumesc realități noi sau precise. Software, podcast, streaming, smartphone nu pot fi transformați în „inamici” fără să cădem într-un purism absurd.

Spunem share location, deși „trimite locația” sau „partajează locația” sunt formule perfect clare, suficient de moderne și, culmea, încă românești. La fel, „ți-am dat share” a devenit atât de firesc, încât „am distribuit” pare aproape o relicvă lexicală, bună de pus lângă telefonul cu disc și agenda de buzunar. Româna pare, din când în când, să aibă nevoie de traducător chiar și atunci când vrem doar să spunem cuiva unde ne aflăm.

Situația se schimbă însă atunci când spunem deadline doar pentru că „termen-limită” pare prea banal, meeting pentru că „ședință” ni se pare demodată, feedback în loc de „părere”, „opinie”, „observație” sau „răspuns”, target în loc de „țintă” ori „obiectiv”, task în loc de „sarcină”, challenge în loc de „provocare”, update în loc de „actualizare”.

Uneori, cuvântul străin pare să aibă puterea unui costum croit într-o casă de modă cu nume sonor: nu schimbă neapărat omul, dar îl face să pară mai important. Până și „casa de modă” pare, pentru unii, prea cuminte. Fashion house sună, desigur, mai cosmopolit, mai pregătit pentru Instagram sau Facebook și, probabil, mai scump cu câteva sute de lei din clipa în care ai rostit denumirea în engleză. Mă gândesc uneori ce-ar spune bunica dacă m-ar auzi explicându-i că nu mai merg la croitorie, ci la un fashion house. Probabil s-ar uita lung la mine, și-ar potrivi ochelarii și m-ar întreba, cu logica aceea simplă și sănătoasă pe care numai bunicile o au: „Bine, mamă, dar tot haine face?”

„Am serviciu” sună aproape administrativ, în timp ce „am un job” pare mai dinamic. „Am o ședință” poate sugera rutină, în vreme ce „am un meeting” lasă impresia că se decide ceva esențial.

Ironia este că, uneori, termenii aceștia sunt folosiți cu cea mai mare siguranță tocmai acolo unde sensul rămâne neclar. Deadline-ul este depășit, target-ul nu este măsurabil, task-ul nu este înțeles, iar feedback-ul ajunge să însemne aproape orice, de la o analiză serioasă până la un „mai discutăm”.

„Vorbesc la telefon” este atât de simplu, încât pare aproape indecent într-o lume în care preferăm să spunem, cu gravitatea modernității, „sunt într-un call”. Poate că sunt eu anacronic, dar uneori urechea mea încă tresare.

Pentru cei mai tineri merită poate o precizare, spusă cu zâmbetul de rigoare, au existat vremuri în care nici telefonul nu era un bun la îndemâna oricui, iar o conversație cu cineva din alt oraș putea semăna cu o mică operațiune logistică. Dacă voiai să vorbești cu iubita din Timișoara, făceai comandă, așteptai, nu plecai de lângă telefon și, la un moment dat, apărea vocea centralistei: „Alo, aveți legătura cu Timișoara…”

Astăzi totul durează câteva secunde. Intri într-un call, dai un click și începi cu formulele moderne ale comunicării eficiente: „Mă auzi?”, „Ești pe mute”, „Nu se vede camera”, „Mai intră o dată”. Tehnologia a evoluat spectaculos; conversația, uneori, mai are de recuperat. Pe vremuri, până obțineai legătura, aveai timp să te gândești cum să-i spui iubitei: „Ce dor mi-a fost de vocea ta, cât de mult te iubesc…”. Astăzi intrăm instant într-un call și petrecem primele minute verificând dacă, tehnic, putem vorbi.

Poate că am pierdut ceva din emoția acelui „Alo, aveți legătura…”, rostit de o voce necunoscută care anunța, simplu, că două persoane aflate departe una de cealaltă puteau, în sfârșit, să se audă. În spatele acelei fraze exista așteptare, nerăbdare, dor, poate chiar teama că legătura se va întrerupe prea repede și că nu vei apuca să spui tot ce ai strâns în tine. Poate că acesta este unul dintre paradoxurile vremurilor noastre: avem semnal mai bun, dar nu întotdeauna și legături mai puternice; avem camere video mai clare, dar uneori ne vedem mai puțin; avem sute de contacte în telefon, dar tot mai puțini oameni pe care să-i sunăm atunci când ne doare cu adevărat.

Și poate tocmai de aceea acel vechi „Alo, aveți legătura…” îmi pare astăzi atât de omenesc. Nu pentru că trecutul ar fi fost mai bun, ci pentru că, în acea formulă atât de simplă, exista ceva ce tehnologia nu poate produce la comandă: sentimentul că, pentru câteva clipe, doi oameni chiar ajunseseră unul la celălalt.

Și mai subtil devine fenomenul atunci când nu mai împrumutăm doar cuvinte, ci și structuri de gândire. „Asta face sens” se aude tot mai des, deși limba română a spus mereu, simplu și firesc, „asta are sens”. „Aplic pentru un job” reproduce aproape mecanic o construcție englezească, deși avem la îndemână „candidez”, „îmi depun candidatura” sau „depun o cerere”. „Sunt confortabil cu această decizie” înlocuiește adesea formule mult mai firești: „sunt de acord”, „îmi convine”, „sunt împăcat cu ea”.

În asemenea momente nu mai asistăm doar la un schimb lexical. Începem să permitem unei alte limbi să ne redeseneze, discret, arhitectura propoziției.

Un vocabular bogat nu este un lux și nici o podoabă intelectuală fără folos. El ne învață să vedem nuanțe. Un om nu este doar „trist”: poate fi mâhnit, melancolic, abătut, îndurerat, posomorât, dezolat. Un lucru nu este doar „frumos”: poate fi luminos, grațios, fermecător, încântător, splendid.

Și tocmai aici apare unul dintre marile paradoxuri ale epocii noastre: comunicăm mai mult ca niciodată și, uneori, spunem tot mai puțin. Trimitem mesaje, postăm, comentăm, distribuim, reacționăm, dăm like, dar această avalanșă de comunicare nu înseamnă automat bogăție de limbaj. O inimă roșie poate ține locul unei declarații, un emoji poate substitui o stare, iar un „super” poate descrie deopotrivă o vacanță, o carte, o fotografie, un om sau o cină.

Problema nu este că folosim aceste forme, ci că riscăm să rămânem numai cu ele. Pentru că, în clipa în care putem trimite zece emoticoane, dar nu mai găsim zece cuvinte prin care să spunem ce simțim, nu tehnologia este cea care a sărăcit; noi am devenit mai săraci.

Iar pierderea nu se oprește la vocabular. Se estompează și expresiile, acele mici bijuterii populare în care limba română și-a ascuns, de-a lungul generațiilor, umorul, inteligența și imaginația.

„A bate apa-n piuă”, „a pune paie pe foc”, „a face din țânțar armăsar”, „a despica firul în patru”, „a merge până-n pânzele albe”, „a-i ajunge cuțitul la os”, „a avea ac de cojocul cuiva”, „a umbla cu cioara vopsită” nu sunt simple formule vechi. Sunt expresii purtate din moși-strămoși, mici tablouri de limbă care păstrează în ele o lume întreagă.

De aceea, când asemenea expresii dispar, nu pierdem doar niște formule pe care le considerăm bătrânești. Pierdem metafore, gesturi, imagini și fragmente de memorie colectivă.

Poate, așadar, că limba română nu a sărăcit deloc. Poate noi am început să vizităm tot mai rar locurile în care se află bogăția ei.

Presa are, la rândul ei, o răspundere pe care nu ar trebui să o trateze superficial. Nu mai avem, poate, presa în sensul în care o înțelegeau generațiile de dinainte. Avem mass-media, avem print, avem online, avem platforme, fluxuri, notificări și o lume virtuală care se actualizează înainte ca realitatea să apuce să se așeze. S-a pierdut aproape cu totul ritualul ziarului cumpărat dimineața, foșnetul paginii întoarse, mirosul greu de tuș tipografic, fuga până la chioșcul de presă și nerăbdarea cu care căutai titlul zilei. Era, poate, mai lent, dar tocmai această lentoare dădea cuvântului o anumită greutate. Știrea venea tipărită, nu împinsă spre tine prin notificări. O citeai până la capăt, nu o scanai cu degetul. Titlul trebuia să te cheme spre text, nu să-l înlocuiască.

Astăzi, presa s-a mutat pe ecran și, odată cu ea, s-a schimbat și limba ei. Nu mai avem doar articole, avem content. Nu mai avem cititori, avem audience. Nu mai urmărim interesul publicului, ci engagement-ul. Nu mai publicăm, ci postăm. Nu mai avem rubrici, avem feed-uri. Iar dacă materialul nu „performează”, înseamnă că nu a fost suficient de bine „optimizat”.

Content poate însemna orice și, tocmai de aceea, uneori nu mai spune nimic. Poate fi o anchetă de presă, o fotografie cu o pisică, un videoclip de șapte secunde, un titlu isteric, o rețetă, o tragedie, o bârfă sau o reclamă mascată. Toate intră frumos în aceeași cutie lexicală: content.

Cuvântul este perfect: nu deranjează pe nimeni și nu obligă pe nimeni la nimic. Nu cere adevăr, nu cere rigoare; cere doar trafic.

Titlurile, la rândul lor, au învățat să strige. Nu mai au nevoie neapărat să spună ceva; este suficient să promită totul: „INCREDIBIL!”, „ȘOC!”, „NU O SĂ-ȚI VINĂ SĂ CREZI!”, „VEZI CE S-A ÎNTÂMPLAT!”. Uneori ai impresia că presa online nu mai scrie pentru cititor, ci încearcă să-l apuce de rever și să-l tragă cu forța în pagină.

Iar după ce intri, descoperi că „șocul” era o banalitate, „dezvăluirea” era deja cunoscută, iar „informația care schimbă tot” nu schimba, de fapt, nimic.

Dar content-ul a performat, a făcut reach și a generat engagement.

Și poate cea mai tristă ironie este că, pe vremea când presa mirosea a tuș și hârtie, cuvintele aveau mai puțină viteză, dar mai multă răspundere. Astăzi ajung în câteva secunde la mii de oameni, însă tocmai această viteză le face uneori mai ușoare, mai grăbite și mai uitabile.

Am câștigat online-ul și am pierdut ritualul. Am câștigat content-ul și riscăm să pierdem conținutul. Iar aceasta nu mai este doar o problemă de vocabular, ci una de meserie.

Școala, la rândul ei, nu ar trebui să declare război englezismelor, pentru că ar pierde înainte de a începe. Un copil care știe foarte bine engleza este mai bogat, nu mai sărac, dar tocmai de aceea trebuie învățat să aleagă. Întrebarea adevărată nu este „Ai voie să folosești un cuvânt englezesc?”, ci „De ce îl folosești?”.

Ziua Limbii Române, sărbătorită la 31 august, are rostul ei simbolic, dar o limbă nu poate trăi dintr-o ceremonie anuală. Nu putem să-i spunem „La mulți ani!” într-o zi și să o tratăm, în restul anului, ca pe o rudă vârstnică pe care o iubim sincer, dar pe care o vizităm numai de sărbători.

O limbă nu dispare într-o dimineață și nu vine nimeni să pună lacăt pe dicționar. Se poate stinge însă mult mai discret, prin cuvinte care ni se par demodate, expresii pe care nu le mai înțelegem, cărți rămase necitite și nuanțe pe care le lăsăm să se piardă.

Și, într-o bună zi, putem descoperi un paradox trist, că vorbim încă românește, dar folosim tot mai puțin din limba română.

Alexei Mateevici scria că „Limba noastră-i o comoară”, iar metafora lui rămâne poate mai actuală decât multe discursuri aniversare. Comoara există, nu a dispărut, numai că nu este suficient să știm că se află undeva, sub straturile grabei, ale comodității și ale modei. Trebuie să coborâm după ea, să deschidem cărți, să căutăm cuvinte, să redescoperim expresii, să ascultăm felul în care vorbesc cei care încă mai au răbdare cu limba și să nu ne mulțumim întotdeauna cu primul termen care vine dintr-un ecran doar pentru că sună internațional.

Frizerul poate rămâne frizer fără să se simtă inferior unui hairstylist, bucătarul poate găti extraordinar fără ca talentul lui să depindă de titulatura chef, o întâlnire poate schimba destinul unei companii fără să fie botezată meeting, iar o părere poate avea greutate fără să fie ambalată obligatoriu drept feedback.

Poate că, de Ziua Limbii Române, întrebarea nu este dacă limba noastră mai este suficient de modernă pentru lumea în care trăim, ci dacă noi mai suntem suficient de bogați în cuvinte pentru limba pe care am moștenit-o.

Pentru că adevărata tragedie nu ar fi ca limba română să împrumute prea multe cuvinte. Adevărata tragedie ar fi ca, într-o zi, noi să nu mai știm cât de multe aveam deja.

Și poate că acesta este, până la urmă, cel mai potrivit dar pe care i-l putem face limbii române de ziua ei: să-i redăm locul în conversație, să-i păstrăm nuanțele și să nu lăsăm expresiile moștenite să se stingă precum niște lumini într-o casă părăsită.

O limbă nu este doar vocabularul unei țări, ci memoria ei. În ea se păstrează glasul mamei care ne-a spus prima poveste, vorbele bunicilor, rugăciunile șoptite, scrisorile de dragoste, cântecele, glumele, revoltele, despărțirile și împăcările noastre. Sunt cuvintele cu care am spus pentru prima dată „mi-e dor”, „mi-e teamă”, „te iubesc” sau „iartă-mă”.

Iar dacă într-o zi vom ajunge să rostim românește tot mai puține dintre aceste lucruri, nu limba va fi cea care ne-a părăsit. Noi vom fi cei care, grăbiți să fim moderni, am trecut pe lângă propria comoară fără să mai avem răgazul de a o recunoaște.

De aceea, poate că urarea cea mai sinceră pentru 31 august nu este doar „La mulți ani, limba română!”, ci una mai simplă și mai grea – să nu te lăsăm singură!

Nota bene: Ziua Limbii Române este instituită prin Legea nr. 53/2013 și se sărbătorește la 31 august. Pentru observațiile privind anglicismele și normarea limbii actuale poate fi consultată documentația DOOM³ a Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan — Alexandru Rosetti” al Academiei Române.

Text: Alexandru OLTEANU

Sursă foto: pyxibay ronporter-books