Când oamenii obișnuiți fac lucruri extraordinare

În urmă cu mai bine de un an, Marilena Macovei îmi spunea o frază pe care n-am uitat-o: „Nu știu să fac altceva decât să iubesc copiii.” Am întâlnit-o din nou. Cu reportofonul în mână, o ascult pe Marilena Macovei vorbind simplu, fără solemnitate, despre proiecte, copii bolnavi, familii, case, neputințe și oameni care dau din puținul lor. Dincolo de cifre și de cazurile care se adună, rămâne însă aceeași poveste: o mamă care și-a transformat propria luptă într-o promisiune de a nu trece nepăsătoare pe lângă durerea altora.

Interviul începe nu cu o prezentare, nu cu un bilanț, ci cu o propoziție care o urmărește și astăzi. Marilena este atentă la interlocutor, cu zâmbetul care apare repede atunci când vorbește despre copii. În spatele ei, numele asociației. În fața ei, întrebările reporterului.

La interviul realizat anul trecut, mi-ai spus o frază pe care nu o pot uita: „Nu știu să fac altceva decât să iubesc copiii”. A trecut mai bine de un an. Ce face Marilena Macovei? Ce povești noi are?

Marilena Macovei iubește în continuare copiii cu același sentiment profund și din toată inima. Am foarte multe proiecte în desfășurare. Urmează să închei campania de început de an școlar și să deschid un nou caz social. Așadar, stați cu ochii pe mine!

Replica de final vine cu umor, dar în spatele ei se simte ritmul unei activități care nu prea cunoaște pauze. O campanie se încheie, alt caz se pregătește. Și, inevitabil, discuția ajunge la locul din care a pornit totul: Evelline.

În spatele Asociației Evelline se află povestea propriei tale fetițe și lupta pentru viața ei. Dacă te întorci pentru câteva clipe la mama care stătea atunci în fața medicilor, ce îi spune Marilena de astăzi?

Mi-aș spune că sunt puternică. Și atunci am simțit cu adevărat că sunt puternică și că pot. Dacă acum fetița mea este bine, este bine datorită faptului că ea a fost puternică și curajoasă. Iar eu am venit din spatele ei și i-am dat din puterea mea și din curajul meu. Și amândouă ne antrenăm în a face bine.

Ai transformat o dramă personală într-o promisiune de a-i ajuta pe alții. Te-ai întrebat vreodată: „Cât mai pot? Cine are grijă de mine în timp ce eu am grijă de ceilalți?”

Am mai auzit întrebarea asta și sunt sigură că atunci când eu nu voi mai fi bine, cineva o să vină să mă ridice. Pentru că am simțit de foarte multe ori cât de ușor se îndreaptă un om către mine știind ceea ce fac, știind că sunt implicată și corectă. Sunt sigură că și un necunoscut o să mă ridice de jos.

La interviul realizat în urmă cu aproape un an, vorbeai despre aproximativ 60 de copii cu probleme de sănătate, despre case reconstruite și despre oameni pe care i-ai ajutat. Unde a ajuns Asociația „Evelline – Iubim Copiii” astăzi?

Astăzi comunitatea copiilor cu grave probleme de sănătate s-a ridicat la 78 de persoane. Din păcate, nu e un lucru bun. Mi-aș fi dorit să se micșoreze, dar asta este situația și acestea sunt zilele în care trăim. Am finalizat și cea de-a opta casă. Copiii locuiesc deja în ea. Mă gândesc dacă să o fac pe a noua, dar încă mă gândesc. Construirea unei case solicită foarte mult timp și implicare din partea mea. Este pe lista de așteptare.

Dintre toate cazurile întâlnite în ultimul an, spune-mi unul care te-a urmărit și după ce ai ajuns acasă. Un copil, o familie, un caz pe care nu ai reușit să-l lași în urmă.

Am avut un caz devastator, aș putea spune. Un copil m-a mușcat de mână pentru că efectiv nu a avut răbdare să deschid portbagajul mașinii și să le dau jos alimentele de acolo. Am fost foarte afectată emoțional și fizic, pentru că de la mușcătură am făcut o infecție la mână și a trebuit să fac tratament zece zile. Nimeni nu mă credea că m-a mușcat un copil. Acolo cazul m-a marcat și mai tare.

Aici interviul se oprește pentru o clipă într-o imagine greu de uitat. Un copil care nu mai are răbdare până se deschide portbagajul cu mâncare. O mușcătură care se infectează. Nu mai este nevoie de prea multă literatură. Realitatea și-a scris singură scena.

Există și cazuri în care nu reușești? Ce simte omul Marilena Macovei atunci când trebuie să spună: „Nu pot”?

Nu există cazuri la care nu reușesc, dar există altă variantă. Am cazuri la care reușesc să ajung, să le cunosc povestea și, dacă am ajuns, sunt sută la sută sigură că reușesc. Dar am și cazuri la care efectiv nu reușesc să ajung să le cunosc, să le aflu povestea, din diferite motive: ori că nu am timp, ori că nu e momentul să ajung acolo, ori că simt că nu trebuie neapărat atunci. Atunci da, am o mustrare de conștiință că nu am putut să ajung și mă supăr că nu pot lua parte la toate cazurile sociale care mă strigă. Dar eu sunt una singură, iar ele sunt zeci. Și când simt că nu mai pot, nu mă opresc.

„Eu sunt una singură.” Poate cea mai omenească frază din tot interviul. Dincolo de proiecte și rezultate, rămâne limita firească a unui om care nu poate fi în toate locurile deodată. Marilena o recunoaște, dar nu o folosește ca scuză.

Fără oamenii din jurul tău, nu ai putea să faci toate acestea. Cine sunt oamenii nevăzuți ai Asociației Evelline? Cine te-a surprins printr-un gest de solidaritate?

Întotdeauna, la proiectele cele mai mari, am fost surprinsă și ajutată de oameni mici. La fiecare caz social foarte greu am primit ajutorul de la omul mic, nu de la vreo firmă foarte mare care să vină să-mi ofere un contract de sponsorizare de zeci de milioane, nu de la cine știe ce nume care răsună pe micile ecrane. Omul mic, modest, cu pensie sau cu salariu foarte mic, oferă din puținul lui, fără a sta pe gânduri, din iubire pentru semeni. Și doar așa reușesc de fiecare dată: cu oamenii mici fac toate lucrurile mari.

Marilena își găsește poate cea mai bună definiție pentru comunitatea din jurul ei, oameni obișnuiți, fără zgomot, care dau din puținul lor. Într-o lume în care marile gesturi sunt adesea anunțate înainte de a fi făcute, ea vorbește despre cei care fac invers: întâi dau, apoi pleacă.

Evelline crește. Într-o zi va înțelege că numele ei este purtat de o asociație care a intrat în viețile atâtor copii. Ce ai vrea să-i spui atunci, când va fi mare, despre motivul pentru care ai început toate aceste acte de caritate?

Ce întrebare emoționantă! I-aș spune așa: «Evelline, mami, numele tău și tu, copilul meu, ați răspândit iubirea mai departe către copii și bătrâni. Tu ești cromozomul iubirii. Asociația este făcută strict din iubirea pentru tine, poartă numele tău, iar mami a dus iubirea asta mai departe prin actele de caritate.»

Hai să mergem puțin în viitor și să surprindem vizual acel moment. Ce va face Marilena? Va plânge? Se va bucura? Ce va face Evelline? Va rămâne lipită de gâtul mamei?

Eu cred că Evelline, când mami o să devină bătrână, va duce mai departe asta. Iar eu cred că mă voi bucura nespus din umbra lui Evelline și sunt sigură că pe pașii mei o să calce.

Dacă mâine ai primi resursele financiare necesare pentru un singur proiect mare, de anvergură, fără să te gândești la bani, ce ai construi pentru copii?

Îmi doresc foarte mult să construiesc un centru de terapii pentru copii cu dizabilități. Ăsta este visul meu, să avem un centru de terapii. Și m-am gândit și la varianta unui cămin pentru copiii cu dizabilități care, după ce le mor părinții, nu mai au pe nimeni care să aibă grijă de ei. Să-i strângem pe toți într-un loc și să avem grijă de ei.

Am simțit în acest interviu multă emoție, multă empatie. Depășind acest moment, un cuvânt de final, un gând care vine din sufletul Marilenei Macovei.

Am un motto al meu: «Nu putem schimba lumea întreagă, dar putem schimba viața unui om.» Asta înseamnă că facem ceva bun în viață.

Aici se termină dialogul meu cu Marilena. Dar nu și povestea. Rămân câteva imagini: 78 de copii. Opt case. Poate, într-o zi, a noua. Un copil atât de nerăbdător să ajungă la mâncare încât mușcă mâna care deschide portbagajul. Oameni cu pensii mici care dau din puținul lor. Și o femeie care spune, fără să se prezinte drept erou: «Eu sunt una singură.»

Dar peste toate rămâne Evelline. Copilul al cărui nume a devenit, pentru mama ei, un fel de promisiune. Astăzi, Marilena spune că într-o zi va îmbătrâni și că fiica va merge mai departe. Ea se va bucura «din umbra lui Evelline».

Poate că atunci nu va mai fi nevoie de explicații. Evelline va privi drumul din urmă și va vedea oameni pe care nu i-a cunoscut, copii ale căror nume poate nu le va ști, case în care s-a aprins lumina și mâini care s-au întins unele spre altele.

Și poate abia atunci va înțelege că mama ei nu i-a pus doar numele pe o asociație. I-a pus numele pe o promisiune: ca atunci când poți schimba viața măcar unui singur om, să nu treci mai departe.

Povestea Marilenei Macovei nu încape însă doar în cuvinte. Unele lucruri se aud mai bine decât se citesc, pauzele, emoția din glas, zâmbetul care apare atunci când vorbește despre copii și acea siguranță cu care spune că „oamenii mici” fac lucrurile mari. De aceea, la finalul acestui reportaj, vă invit să o ascultați chiar pe Marilena Macovei, în materialul video realizat în timpul interviului.

Pentru că, uneori, după ce jurnalistul își închide reportofonul, povestea continuă în vocea celui din fața lui.

Text, video & foto: Alexandru OLTEANU