Citesc zilele acestea volumul lui Eugen Mihăescu, „Între linii”. Grafician de succes – a lucrat pentru publicații precum The New York Times și Le Figaro -, autorul s-a aflat timp de câțiva ani, după ’89, în preajma celor care au ajuns la putere în România.
Cartea, publicată în 2011 și care relatează dintr-o perspectivă subiectivă, firește, evenimente din culisele puterii postdecembriste, îți dă, însă, senzația că Mihăescu s-a infiltrat în preajma lor special pentru a surprinde cu un ochi exersat portretele noilor lideri.
Totuși, departe de a se rezuma la aceste portrete individuale și deloc măgulitoare ale unor subiecți precum Ion Iliescu, Petre Roman, Iosif Boda sau Corina Crețu, volumul este totodată și o frescă izbutită a clasei politice românești în formare, care, culmea, nu diferă prea mult de cea a clasei politice de astăzi. E adevărat că unele dintre personaje au trecut în planul al doilea, iar altele au dispărut fizic, dar cei care i-au înlocuit par croiți, cum altfel, decât după chipul și asemănarea lor. Cât despre cei care au rămas pe scenă, chiar dacă au învățat cum să se îmbrace și se descurcă mai bine atunci când ajung la o masă oficială, sunt la fel de lacomi ca acum 25 de ani, iar mizele lor – la fel de mici precum atunci.
Și de-ar fi doar atât, dar, cu cât îi privești mai atent, și pe cei de azi, și pe înaintașii lor, constați că, dincolo de spoială, cu toții nu sunt decât niște actori proști și triști, străduindu-se fără succes să treacă drept personaje istorice.
Marea dramă, însă, este că încă au public în sală, ceea ce le dă iluzia deșartă că ar avea o brumă de talent. Nu contează că nu-i mai aplaudă nimeni sau cei care o fac bat din palme în batjocură ori doar pentru că le sunt fie rude, fie datori… Pentru ei, câtă vreme încă au spectatori și nimeni nu stinge lumina, piesa trebuie să continue! Că o fac pe nervii și pe banii noștri, nu este, însă, doar „meritul” lor! Până la urmă, vorba românului, „Nu e prost cine cere, prost e ăla care dă!”.
(17.06.2014)
Add comment